Băieții buni ajung în Rai, noul lungmetraj al regizorului Radu Potcoavă, este o inedită comedie romantică despre… viaţa de apoi, o poveste plină de căldură, emoţie și umor care abordează într-un mod original teme sumbre și dificile (moarte, superstiţii, boală, pierdere, mântuire), în care Dan, personajul lui Bogdan Dumitrache, își regăsește iubirea pierdută în tinereţe, pe Laura (Cosmina Stratan), abia după ce moare într-un accident.
Dat fiind caracterul inedit al premisei narative, a fost firesc să căutăm a afla detalii despre cum s-a materializat pe ecran acest proiect chiar de la autorul său, cineast de trei ori nominalizat la Gopo pentru scurtmetrajele sale și regizor ale unor producţii de succes la publicul larg, atât la cinema (Cuscrii, Vara s-a sfârșit), cât și la TV (sezonul 1 ale serialelor Vlad” și „Ai noștri”).
Cum ne-ar putea “vorbi” un love story dintr-un spaţiu fantezist în care nu există social media, trenduri sau mall-uri, dar nici grija zilei de mâine? Ei bine, cam asta l-am rugat pe RADU POTCOAVĂ să ne explice.
Radu, ai mărturisit deja că ideea filmului s-a născut în pandemie. În acea perioadă apăsătoare era firesc să ne treacă prin minte gânduri sau întrebări legate de moarte. Ieșit din comun e faptul că pe tine imaginația te-a purtat spre pustietate, în condițiile în care majoritata visa la interacțiune socială intensă. Spune-mi mai multe despre cum s-a dezvoltat această poveste.
Pandemia nu mi-a dat timp să mă gândesc prea mult la toată nebunia care se petrecea în lume, pentru că aveam o fetiță de câteva luni și eram ocupat cu scutece, nani, diversificare etc.
Știu, sună ciudat, dar pentru mine lockdown-ul a fost aproape o încântare. Eram nevoit să îmi pun viața profesională pe hold – în ultima vreme tot alergasem între proiecte.
Puteam să mă dedic fiicei mele 24 de ore din 24, să mă bucur de fiecare mic progres pe care îl face. Să îi fiu alături soției mele. Să ne plimbăm în voie printr-un București gol, cu aer respirabil. Iar în restul timpului, iată, să mă gândesc în voie la noul meu film.
Să îmi iau inima în dinți și să scriu debutul meu în lungmetraj ca scenarist.
Ideea asta de credință vs religie era în mine de mai multă vreme. Doar că mi se părea că, oricât m-aș chinui, tot ceva pretențios și prețios iese – iar eu am oroare de chestiile prețioase, în artă în particular și în viață în general.
Ei bine, în pandemie, butonând ca disperatul platformele, mi-am dat seama că, dacă voi reuși să spun această poveste într-un ton cât mai casual, relaxat și, dacă vreți, “comercial”, pe înțelesul tuturor, și dacă reușesc să fiu și comic, atunci o să iasă o chestie drăguță. De asemenea, m-au mai inspirat și mi-au dat curaj poveștile de noapte-bună pe care i le citeam fiicei mele; așa am realizat că, atâta timp cât îți asumi povestea cap-coadă și crezi în ea, poți să o iei în absolut orice direcție vrei, pentru că spectatorul sau cititorul o să te creadă.
Spui că ideea de credință versus religie era în tine de mai multă vreme, dar nu o regăsim abordată în scenariile tale anterioare…
Nu, pentru că ține de percepția mea proprie despre Dumnezeu și despre Iisus.
Cumva, nu-mi plac dogmele, nu le văd rostul. Sincer. Nu înțeleg de ce viața mea trebuie să fie atât de ordonată și trăită precum în secolul I, II sau III, ca să pot să cred cu adevărat sau să nu pot să cred cu adevărat în Dumnezeu.
Nu înțeleg nici de ce trebuie să-mi fie judecată sau chestionată credința în funcție de acțiunile mele, când, de fapt, credința este în interiorul tău şi, prin urmare, nu ar trebui să aibă o atât de mare legătură cu ce se întâmplă în exteriorul tău.
Din păcate, religia pune mult mai mult accent pe zona asta exterioară și aici eu văd o discrepanță mare.
Băieții buni ajung în Rai este un demers narativ un pic riscant într-o societate închistată în prejudecăți, fie ele morale sau religioase. Concentrându-se pe componenta emoțională, filmul însă reușește să dezamorseze eventuale contrareacţii. Cum ai defini publicul căruia se adresează filmul tău?
E clar că filmul ăsta nu o să placă tuturor, pentru că nu e pentru toată lumea.
În mod sigur nu e pentru pupători de moaște – pentru asta avem cuvioasele, stați acolo, dragilor, e ok -, nici pentru scriitorii de acatiste.
Și, în general, pentru cei ce își refuză chiar și acest simplu exercițiu… să își imagineze că, poate, lucrurile nu sunt fix așa cum zice X sau Y. Deci, care e publicul meu? Oamenii normali.
Cei care sunt sătui să li se spună ce și cum să facă.
Cei ce muncesc din greu, se luptă zi de zi cu traficul, cu aglomerația din supermarket, cu facturile, cu ROBOR-ul, cu leasing-ul, cu mail-urile de serviciu de după ora 19.00, cu ajunsul la grădiniță sau la after school.
Cei pentru care viața trebuie să însemne și libertate – libertatea de a-ți imagina lucrurile așa cum vrei.
Cei care vin la cinema să se destindă, după maratonul numit „viață de zi cu zi”, căutând o porție de popcorn/nachos, o cola și o poveste funny, mișto și nepretențioasă, în universul căreia să rămână măcar până a doua zi dimineața, când reîncepe alergătura.
În general, ca cineast, tu pari să pendulezi continuu între registrul dramatic și cel comic, fară a avea aparent vreo preferință anume pentru unul sau altul…
Cam așa e viața, o pendulare continuă între plata facturilor și ieșirile la bere cu prietenii.
Cred că o poveste realistă trebuie să conțină ambele registre. Se spune despre comedie că este drama jucată foarte bine. La acest film, recunosc, nu m-am preocupat foarte tare asupra genului, ci am vrut să am o libertate totală, să merg cu secvențele fix acolo unde mă conduc ele: spre o emoție sau spre un hohot de râs.
Nu mi-am propus nimic altceva în afara de a schița, să zicem, un rollercoaster în care nu știi ce îți aduce următorul viraj.
Premisa de plecare a poveștii este una mai degrabă de dramă decât de rom-com, dar ultima parte a filmului nuanțează însă tonalitatea. Acest final ţi-a fost clar din faza embrionară a poveştii sau a venit mai târziu?
Povestea începe, într-adevăr, mai “sobru” și mai tragic, pentru că, din păcate, așa e pe Pământ atunci când moare cineva.
Scăpăm, însă, foarte repede de acest ton, iar după câteva minute deja suntem Dincolo, vine Sfântul Petru, se schimbă datele problemei, vin și primele glume etc. Cât despre final, da, l-am gândit ceva vreme. Voiam să fie concret, adică nu genul ăla pretențios de „final deschis” în care spectatorul vede, nu pricepe, pleacă acasă, se mai gândește și a doua zi, la cafea, dezbate să vadă dacă a înțeles corect.
Nu! Voiam o secvență care să îmi spună dacă e albă sau neagră. Și mai voiam să mi-o spună într-un mod și mișto, și funny, și neașteptat. Recunosc, m-a ajutat să revăd Mulholland Drive al lui [David] Lynch, dar şi faptul că Șerban Pavlu a acceptat să fie parte din acest proiect… mi-a fost mult mai ușor să gândesc această secvență avându-l pe el în minte.
În ce fel te-a ajutat revederea filmului Mulholland Drive?
Felul în care e tratată toată acea lume descrisă de David Lynch în povestea lui este foarte la limita dintre real și fantastic… nu știi când se duce în fantastic, nu știi când revine în real.
Cumva, în felul ăla îmi imaginam și eu cele două lumi, cele două universuri descrise în film, adică planul real și planul din purgatoriu, şi am vrut ca ele să arate la fel… mă rog, cam așa cred eu că se întâmplă lucrurile și pe lumea cealaltă.
Cred foarte tare în ‘ce e sus este și jos’ al lui Hermes Trismegistus [Legea Corespondenţei din filosofia hermetică – n.r.], idee care se regăsește și în rugăciunea Tatăl nostru – “precum în cer așa și pe pământ” – şi n-am vrut să pun o linie clară între cer și pământ.
Influenţele tale din Pop culture, în general, par foarte eclectice. Pentru scurtmetrajul tău din 2012, Daddy Rulz, de exemplu, ai fost inspirat de Spike Lee. Ca cineast, încotro îţi mai arunci privirea?
Filmul care m-a dat pe spate și pe care l-am revăzut de cincizeci de ori, probabil, în diferite etape ale vieții mele, este Angel Heart, al lui Alan Parker.
Uite, vorbind despre chestia asta, îmi dau seama că există o asemănare în descrierea celor două planuri, real și fantastic. E ceva și de-acolo, totuși… uite că nu m-am gândit la chestia asta până acum. Mi-a plăcut foarte tare Alan Parker și am văzut cât de mult am putut din filmografia lui, pentru că a fost un cineast curajos, care a avut tupeul să o și dea de gard.
A avut tupeul să se bage și într-un musical gen Evita, a avut tupeul să facă și animație, a avut tupeul să facă și Birdy.
După aia, în afară de Spike Lee, evident că mi-a plăcut Tarantino la vremea lui şi îmi place și acum, iar în ultima vreme sunt atașat de Christopher Nolan, de Damien Chazelle, dar şi de Xavier Dolan sau Sam Mendes.
În general, sunt foarte atașat de felul american de a se face film.
Eclectic este şi OST-ul Băieții buni ajung în Rai, cu muzica originală a lui Alin Zăbrăuţeanu și o selecție de piese cântate de Orkid, om la lună sau Byron. Cum s-a conturat acest mix?
În toate filmele mele am încercat să am un soundtrack bun și bogat, care să-mi susțină acțiunea.
Sunt un mare consumator de muzică, îmi place să ascult cât mai multe și cât mai diverse şi îmi imaginez secvențe din scenariu având în fundal anumite piese muzicale – unele poate au legătură cu acțiunea, altele doar pentru ritm sau o anumită parte a orchestrației etc.
La prima variantă de scenariu pentru Băieții buni ajung în Rai, notațiile mele erau, dacă-mi aduc bine aminte, Light Years – The National, Move On Up – Curtis Mayfield… partea aceea de percuții din extended version, Gouge Away – The Pixies și Naive Song – Talking Heads, pentru final.
Asta până într-o zi, când am găsit piesele astea minunate de la Orkid și Byron și am rămas surprins cât de bine se potriveau cu starea pe care voiam să o transmit în acele momente din film.
Pentru final, căutam un hit și așa am ajuns la ZOB, la Doar în vis, o melodie care stă în picioare și acum, după 20 de ani, aproximativ, de la lansare.
Având aceste piese, am apelat la Alin Zăbrăuțeanu, cu care deja lucrasem pe partea de sunet a filmului, dar despre care știam că e și un muzician foarte bun… Balkan Taksim, de exemplu.
Alin a compus o muzică originală excelentă, păstrând cumva linia deja trasată a soundtrack-ului, dar adăugând subtil fix acele elemente care lipseau. Tot Alin a fost cu ideea să folosim remixul piesei Om la lună pentru acel moment important din film, remix pe care Alin îl făcuse cu puțin timp în urmă.
La Băieții buni ajung în Rai, esenţială a fost şi implicarea lui Alex Dumitru pe partea de sunet. Nu e prima oară când lucrăm și sigur nici ultima, pentru că suntem prieteni foarte buni şi în viața privată.
Fiindcă l-ai pomenit adineaori pe Şerban Pavlu, castingul a fost esențial pentru o poveste cu atât de puține personaje. Îmi dai câteva detalii despre istoria alegerii actorilor?
Cu o mare parte dintre actorii din distribuție lucrasem deja.
Cu ceilalți, îmi doream de mai multă vreme să lucrez, de exemplu cu Cosmina Stratan și cu Florentina Țilea. Am completat distribuția, pentru rolurile episodice, și chiar secundare, cu prieteni de la casa de producție și ne-am distrat foarte tare la filmări.
De exemplu, secvența parastasului nu exista în primele variante de scenariu, ea a apărut după ce am ales interpreții pentru prietenii lui Dan – că trebuia să aibă și el câțiva prieteni să îl conducă pe ultimul drum, nu-i așa? -, apoi m-am gândit că ar fi funny să avem și un parastas de nouă zile, dar unul “tineresc”, așa, în care, vrând-nevrând, discuțiile deviază rapid și inevitabil către temele cotidiene.
Revenind la întrebarea legată de alegerea actorilor, este primul film pentru care nu am făcut deloc casting.
Niciun actor nu a dat nicio probă. Pur și simplu i-am sunat și i-am întrebat dacă vor să joace în filmul meu. Spre norocul meu, au zis da.
Pentru Băieții buni ajung în Rai, unde ai găsit tu în România… o plajă pustie?
Nu am găsit-o în România, deși ne-am străduit să fim patrioți.
Ţărișoara noastră e superbă și are toate formele de relief, însă nu plajă ca aceea care ne trebuia nouă pentru film… una pustie, însă cu vegetație și mici coline, astfel încât să devină plauzibil de ce Dan nu vede rulota Laurei. Am căutat pe tot litoralul românesc, ba chiar și în Deltă.
Am rămas, în cele din urmă, la varianta Krapets din Bulgaria, un loc în care ne petrecem vacanțele de ceva timp încoace. Știam locurile, știam cât de cât oamenii, era aproape de București, asta pentru urgențe, cu transportul actorilor de la și spre teatre pentru spectacole sau pentru extra-echipamente de filmare care trebuie să vină sau să plece. Am găsit acolo un sprijin neașteptat din partea autorităților locale, cărora țin să le mulțumesc din toată inima.
Deşi e rezervație naturală, am reușit să ducem filmarea la bun sfârșit cu tot ce a implicat asta – construcție de decor, logistică, transporturi, etc. – respectând toate regulile și reducând la maxim impactul pe care l-am avut asupra mediului. Iar asta nu a implicat constrângeri, ci doar dialog și deschidere din partea autorităților locale. Nu în ultimul rând, mulțumesc, Denica, directoarea noastră de locații! Fără tine ar fi fost mult mai greu.
Dacă am ajuns aici, aș vrea să îi mulțumesc şi Mălinei Ionescu.
Ea a semnat decorurile și costumele și a avut niște idei foarte bune, inclusiv faptul de a îmbrăca la fel cele două personaje principale la fel, în toate secvențele. E destul de greu să găsești haine cu croială care să vină și pentru bărbați și pentru femei, mai ales gri, o culoare a cărei semnificație este evidentă, fiind între alb și negru. Pe de altă parte, tot Mălina este cea care a creat niște decoruri exterioare foarte drăguțe acolo, în Bulgaria, pe plajă.
Se pare că plaja devine la tine un motiv recurent, pentru că ai debutat în lungmetraj, în 2006, cu drama Happy End, centrată pe o tânără moartă pe plajă. Ce mi-ar spune acum Happy End despre tine, dacă ar fi să-l revăd?
Pot spune că Happy End este un film cu care nu mă mândresc deloc… eram mult prea necopt ca să fac lungmetraj.
Pe de altă parte, eram foarte dornic să fac film, pentru că, în general, în România anului 2004 se concretizau puține proiecte, iar povestea mea e relativ simplă. Imediat după terminarea facultății am avut șansa să fac un scurtmetraj profesionist, finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, care a mers binișor pe la festivaluri și am început să fiu băgat în seamă, am început să prind curaj și să propun tot felul de alte proiecte… doar că nu s-a întâmplat absolut nimic.
Încă stăteam pe banii mamei mele și a tatălui meu și, până la urmă, am zis ‘Ok, nu merge chestia asta cu filmul, nu mai am de ce să aștept.’ şi m-am angajat într-o agenție de publicitate mică, dar foarte mișto. Asta până într-o zi, când, la un semafor din Piața Romană, m-am intersectat cu domnul care fusese pentru o perioadă de timp șef de producție la scurtmetrajul meu, domnul Alexandru Iclozan, Dumnezeu să-l ierte!
Care m-a întrebat dacă nu vreau să fac un lungmetraj, că are el un scenariu. I-am zis: ‘Domnul Sandu, dați-mi să-l citesc.’ L-am citit. Am spus atunci: ‘Nu știu ce presupune, dar eu vreau să fac film!’. Zice: ‘OK, dar cum ți se pare subiectul?’. ‘Mă atrage.’ ‘Bine, atunci să-l băgăm în concurs.’ A câștigat şi… ce să vezi? M-am trezit în situația de a face un lungmetraj… un lungmetraj care nu mi-a ieșit deloc.
Mi se pare un film foarte prost, dar mi-a oferit multe și certe învățăminte, pentru că, imediat după acest film, am decis să plec în Amsterdam și să continui să studiez dramaturgia, pentru că îmi devenise clar că la Happy End a fost o problemă destul de mare, nu neapărat de dramaturgie, cât de înțelegere a mea asupra dramaturgiei, asupra storytelling-ului.
Mi-am dat seama că trebuie să lucrez foarte tare la chestia asta dacă vreau să continui să fac film.
Împăcarea cu sinele şi asumarea greșelilor trecute, înțelegerea și acceptarea lor, reprezintă o temă esenţială în Băieții buni ajung în Rai. Privind în urmă, ce ai schimba în cele pe care le-ai făcut… dacă ai putea?
În primul rând… Happy End. L-aș mai face o dată acum.
Altfel, nu ştiu, cred că, într-un fel sau altul, fiecare film mă reprezintă, adică în fiecare dintre ele am pus ceva din mine însumi din acea perioadă, pentru că noi evoluăm odată cu timpul, oricât de pretențios sună chestia asta.
Aș fi avut mai mult sau mai puțin succes, sau același succes, refilmând acum Happy End? Nu cred. Cred că, pur și simplu, așa eram eu în 2006. Cu Happy End.
Vremurile erau cum erau atunci și, cumva, chestiile astea s-au lecuit.
La Băieții buni ajung în Rai, ce-mi reproșez acum, de exemplu, este că, dacă m-aș fi gândit un pic mai atent, aș fi putut să fiu un pic și mai eficient cu timpul de filmare… cred că aș fi putut să fac economie de o zi de filmare, pentru că am lăsat destul de multe secvențe deoparte.
Ele n-au intrat în film, dar, pe de altă parte, am vrut ca lucrurile să fie mai concentrate, iar filmul să aibă un ritm care să nu te facă să te uiți prea des la WhatsApp când îl vizionezi.
Închidem cercul revenind la “momentul zero” al naşterii acestui film, pandemia. Băieții buni ajung în Rai reprezintă primul scenariu de comedie pe care l-ai scris în toată cariera ta. Ţi-a nuanţat această criză modul în care te raportezi la lume şi la profesie?
Nu m-am gândit foarte serios la chestia asta, dar cred că perioada aia m-a făcut să fiu un pic mai… straight forward.
Mi se pare că în pandemie oamenii au învățat să prețuiască mai mult timpul. Timpul care înainte se risipea în tot felul de direcții, unele constructive, altele neconstructive, a devenit acum mult mai focusat pe lucrurile care contează cu adevărat sau care fac plăcere persoanei respective.
Asta cred că vine și de la work from home. Din ce în ce mai puțini oameni sunt dispuși să accepte un job și să se ducă la servici de cinci ori pe săptămână și atunci încearcă să negocieze pentru a petrece cât mai puțin timp la birou.
De ce? Tocmai ca să economisească timpii ăștia de mutare, presupun. În cazul meu, am avut timp să mă gândesc mai mult, mai serios și mai în liniște la cariera mea și la ce vreau cu adevărat să fac și să spun cu filmele mele.
În afară de asta, cu cei de la casa de producție Wearebasca suntem o gașcă de prieteni care își petrec vacanțele împreună, ies destul de des la bere, glumesc foarte mult, râd foarte mult și chiar ne-am întrebat de multe ori de ce naiba facem noi numai drame, că noi suntem niște tipi faini, sau cel puțin așa ne place să credem, şi atunci… de ce să nu facem şi o comedie?
Ce te prinde mai bine, lucrul în spaţiul independent sau cel protejat de siguranţa unei finanţări de stat? Fiindcă ai făcut filme cu susţinere din partea CNC, dar, pe de altă parte, ai fost un pionier a scenei Indie, cu scurtmetrajul tău din 2016, Mă cheamă Costin, premiat la Dracula Film Festival.
Cred că depinde foarte tare de tipul de cinema pe care vrei să-l faci.
Dacă îți propui foarte mult ca regizor sau locații extraordinare, cu extrem de multă desfășurare de forță, nu prea cred că poți să o faci independent şi mai cred că depinde foarte mult de producător.
Personal, mă simt cel mai confortabil în momentul în care știu că am un producător de partea mea și de partea filmului… asta e cel mai important.
Claudiu Mitcu de la Wearebasca, pentru mine, e genul ăsta de om, una dintre acele persoane pe care mă bucur foarte tare că le-am întâlnit, pentru că noi gândim lucruri la modul ăsta, cum să stoarcem fiecare leuț și să-l facem să se vadă pe ecran… de unde putem să tăiem şi unde merită să adăugăm, sau unde merită să mutăm niște bani, fiindcă un film are nevoie, poate, de o anumită coloană sonoră și trebuie să pui mai mulți bani în muzică și atunci comprimi cumva zilele de filmare făcând acolo o economie, nu știu, dialogul ăsta permanent între mine și producător mi se pare esențial în momentul de față.
Radu, spuneai la începutul dialogului nostru că ai oroare de chestiile prețioase în artă. Defineşte ‘prețiozitatea’.
Dorința de a-ți arăta mușchii tu, ca artist, punând câteodată acei mușchi mai presus decât produsul în sine.
Vorbind de cinematografie, filmul este produsul unei echipe de realizatori mai mult decât produsul unui singur om, al regizorului, iar eu cred că regizorul, de fapt, este un manager, care nu trebuie neapărat să stea cu biciul în spatele oamenilor și să aibă grijă ca aceștia să nu se abată nici măcar un milimetru stânga și dreapta, să fie doar niște păpușele care dansează cum li se spune.
Cred că menirea lui este mai degrabă să stârnească în colaboratori lui interesul și dorința de a face un act cultural important și mişto şi bun. Cumva, să scoată la iveală toată forța asta creatoare pe care o are și constructorul de decoruri și DoP-ul și actorii, pe care, după aia, să-i lase să meargă… dar, evident, să aibă grijă ca ei să nu iasă din acel concept pe care el l-a trasat.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto – Courtesy of Wearebasca
