Ştiind că pe 20 noiembrie începe al 3-lea sezon din UMBRE, popularul serial produs de HBO Europe avându-l ca protagonist pe Relu, fostul taximetrist devenit o figură de primplan al underground-ului interlop dâmbovitean, l-am invitat la o cafea pe actorul Şerban Pavlu, cel care îi dă viaţă, cu rugămintea să îl ia cu el – într-un sertăraş al minţii sale – şi pe acum celebrul Relu. A fost greu, fiindcă acesta nu prea iese ziua din apartamentul devastat de Emilian.
Bănuiala că personajului născut din imaginaţia lui Bogdan Mirică nu prea îi place să vorbească despre sine s-a confirmat aşa că tot Şerban a fost cel care a trebuit să îi completeze portretul, mai ales că a trecut ceva vreme de când s-au cunoscut şi au crescut împreună pe micile ecrane… ca audienţă.
Dacă legat de Şerban Pavlu ştim unele lucruri, căci l-am văzut recent la cinema în “Monştri.” al lui Marius Olteanu şi o să-l vedem din 29 noiembrie în “Zavera” lui Andrei Gruzsniczki, şi apoi în februarie în “Tipografic Majuscul” al lui Radu Jude, că de teatru nu are sens să mai aducem vorba, în ce-l priveşte pe fictivul Relu habar n-avem ce ne-am putea imagina că a făcut în vacanţa dintre sezoanele de “Umbre” şi dacă putem spera că în acest timp i-a mai venit mintea la cap. Să încercăm să aflăm…
Şerban, au trecut 5 ani de când îl joci pe Relu. Dacă la început era un personaj necunoscut din paginile unui scenariu, căruia a trebuit să îi dai formă şi fond plecând de la temelie, acum, vrând-nevrând, are în el şi ceva din tine. Şi poate şi invers. Cum e Relu acum, în prag de sezon 3?
Există o expandare a psihologiei lui exclusiv din vina mea, pentru că în primul sezon am fost cumva ‘confiscat’ de lucrurile exterioare – mi s-a părut foarte important cum merge, cum vorbeşte -, lucruri cu care un actor român nu se întâlneşte des, ce ţin de mişcare, de identitate exterioară… noi nu suntem obişnuiţi să gândim în aceşti termeni iar aici asta se cerea foarte clar. A fost atunci prima dată când, într-un registru realist (nu mă refer la teatru unde am ieşit de obicei din ordinea asta realistă şi din aceste motivaţii psihologice), a trebuit să mă gândesc că omul ăsta… nu numai că nu sunt eu dar nu poate să fie… eu, căci el nu trebuie să meargă ca mine, nu se aşează cum mă aşez eu, nu poate să gesticuleze cum gesticulez eu. Şi lucrurile astea mi-au ocupat atunci enorm de mult timp şi nu ştiu cât a ieşit din treaba asta în primul sezon. Devenise aşa… că nu mai puteam să mă ridic de pe un scaun sau să deschid o uşă, Mirică fiind şi el o ‘bestie’, în sensul că prinsese esenţa problemei în ce mă privea. Probabil că dacă lua un fost recuperator sau pe cineva de genul ăsta, 90% din această problemă ar fi dispărut pentru că, pur şi simplu, aşa era omul, aşa stătea el pe scaun, aşa deschidea el o uşă. Ei, eu nu eram aşa şi a trebuit să inventez lucrurile astea.
La început mă enervam îngrozitor dar după aia mi-am dat seama că Mirică pune degetul exact unde e problema. Erau chestii care, dacă le povesteşti, par nişte fleacuri… cum urci câteva trepte, o scară? Poţi să te dai peste cap în toate celelalte privinţe şi o chestie de asta care durează 6 secunde îţi anulează toate eforturile pentru că omul se uită şi nu crede, ‘Hai bă, lasă-mă în pace, că ăsta urcă scara ca o fată’ sau ‘ca un prof de liceu’. Ideea e că de-atunci mi-am mai luat gândul de la chestia asta şi acum am intrat în probleme care ţin de psihologia personajului şi, dacă pot să zic aşa, l-am redescoperit. Pentru mine, traversatul acestor sezoane a fost o şcoală în sine pentru că ce-am mai descoperit cu uimire despre mine este că, în privinţa anumitor chestii care îl cantonau pe Relu exclusiv într-o direcţie – ‘rău’ sau ‘bun’ -, gândeam mai rudimentar şi mai îngust decât credeam eu că gândesc legat de un personaj. Şi acest personaj care poate părea unul standard, dintr-o producţie de mare public, de fapt poate avea o psihologie, poate avea nişte contradicţii mari, adică el poate să dea cu pumnul pentru că aşa este el obişnuit să facă, având în acelaşi timp probleme de conştiinţă.
Astea, în prima fază, mie mi se păreau un pic romanţate, de literatură, de erou de cinema şi nu de om din viaţa reală, dar am început să-mi schimb părerea, am început să-mi dau seama că oameni care sunt poate cei mai răi dintre cei mai răi pot fi mai nuanţaţi decât suntem noi obişnuiţi sau ne place nouă să privim lucrurile.
De fapt, între alb şi negru ai început să cauţi… umbre.
Aici sunt umbrele. Ştiu că nu e nimic nou sau nemaiauzit în ceea ce spun legat de crearea unui personaj dar adevărul este că la început îl vedeam mai simplu decât era. Acum, la sezonul 3, pentru prima dată mi-am pus problema că… de ce n-ar avea o părere despre ceea ce face? Adică Relu şi-a dezvoltat o conştiinţă.
Tu, Relule, te consideri un om normal?
Nu. Nu, pentru că am ajuns să îmi dau seama că ceea ce fac eu răneşte alţi oameni şi că, mai mult de-atât, fac parte dintr-un sistem de gândire şi de acţiune care răneşte lumea. Că aşa e lumea? Poate. Trebuie să fim noi cum e lumea? Poate că… nu. Adică am descoperit că fac parte dintr-un ansamblu care este de pe partea întunecată a ‘Forţei’, aşa cum e în filmul ăla pe care l-am văzut pe HBO, “Pulp Fiction”, în care e discursul lui Jules, personajul lui Samuel L. Jackson, din care mi-am dat seama că un pic nu e în regulă cu ce facem noi.
Dacă la început păreai foarte sigur pe tine, la sfârşitul sezonului 2 te-am văzut fugind, deci începi să ai şi tu frici. Şerban, tu ai idee de ce i-e frică lui Relu?
Păi, în primul rând, i-e frică de el însuşi şi de faptul că realizează foarte, foarte clar că treaba asta nu poate ţine la nesfârşit şi că tu, Relule, îmbătrâneşti şi pe măsură ce avansezi trebuie să iei decizii într-o direcţie sau cealaltă iar dacă doreşti să continui ce faci trebuie să te asiguri că vârsta nu te va trage în jos şi atunci trebuie să ocupi o poziţie mai sus, tot mai sus în această ierarhie a răului, ca să ne exprimăm aşa, pretenţios. Dacă nu, perspectivele rămân sumbre pentru că a ieşi din povestea asta este de fapt mai complicat decât a rămâne.
Dar, de exemplu, ai putea să te duci taximetrist într-o comună cu 10 mii de locuitori din judetul Botoşani, să zicem.
Păi da, dar să-ţi spun şi eu atunci… să câştigi ce bani? Să faci ce cu banii ăia? Ce viaţă să ai? Doi la mână, nici asta nu e atât de uşor, să dispari pur şi simplu. Aşa se întâmplă în filme dar nu ştiu dacă în realitate e atât de uşor să dispari în judeţul Botoşani adică noi nu trăim într-o ţară imensă, nu-ţi poţi pierde urma chiar aşa de repede, plus că e greu să renunţi brusc la treaba asta, pentru că eşti obişnuit să gândeşti şi să acţionezi într-un fel. Cum ar veni, e vorba de ceea ce faci şi cât la sută din ceea ce faci eşti tu… asta e o întrebare. Mie mi se pare că Relu descoperă că ăsta e el, că de fapt ceea ce face este ceea ce este. Că nu poţi să fii bun şi să faci non stop lucruri rele.
De când îl ştim noi pe Relu, a avut vreodată momente în care s-a simţit liber?
Cred că este un om care are nişte bucurii foarte simple şi se simte liber probabil câtă vreme nu i se pun întrebări şi el nu îşi pune întrebări. Pentru că odată cu prima întrebare ar trebui să urmeze şi a doua şi a treia şi a patra şi acest lanţ de întrebări duce la un lanţ de răspunsuri care duce într-un loc care e foarte incomod să trăieşti şi în care te simţi foarte prins. Nu, cred că Relu nu se mai simte liber în niciun fel acum, e un om care se simte prins.
Atunci de ce i-ar mai fi tare frică că ar putea ajunge la închisoare dacă oricum nu se simte liber?
Pentru că simte totuşi că are o responsabilitate faţă de cei apropiaţi. Din punctul meu de vedere, apropierea lui de familie mi se pare la fel de definitorie pentru personalitatea lui ca ceea ce face, pentru că eu de exemplu mi-am imaginat întotdeauna că un asemenea om, care face lucrurile astea în mod ‘profi’, nu poate să fie legat de familie, nu poate să aibă genul ăsta de loialităţi, dar cred că e o parte a lui pe care nu i-a încurajat-o nimeni întrucât cu siguranţă nu e un om care vine dintr-o familie fericită. Dar este o parte din el care tânjeşte după normalitate.
Relu este însă apropiat de familie din dragoste, deci emoţional, sau dintr-o obligaţie pe care şi-a asumat-o?
Nu ştiu dacă cunoaşte cuvântul ‘dragoste’ sau şi-l reprezintă ca pe un ideal, nu, eu cred că în el există o nevoie de a face lucruri pentru ceilalţi şi, într-un sens, aceşti ‘ceilalţi’ sunt şi paşaportul lui pentru normalitate, biletul lui de intrare în rândul lumii, care e foarte important deşi nu pare. Cu toate că el este un solitar există această dorinţă a lui de a fi absolut ca toţi ceilalţi, de a sta undeva pe marginea unui râu şi să facă grătar alături de alte 100 de familii care au ieşit cu copiii la iarbă verde. Adică eu cred că e ceva foarte convenţional şi omenesc ceea ce-şi doreşte Relu…
Dar ce iubeşte totuşi Relu chiar şi dincolo de ecran, dincolo de ceea ce are de făcut sau sarcinile sociale?
Da, e o întrebare foarte corectă şi e o întrebare pe care trebuie să ţi-o pui când te apuci de lucru la un astfel de personaj. Eu cred că nu are niciun fel de satisfacţie reală în general şi că el e obişnuit să trăiască într-un anumit fel iar aceste lucruri vin mai degrabă ca nişte obligaţii. El intuieşte un ideal al normalităţii, pe care nu-l trăieşte însă nicio secundă dar la care se raportează. Tu ştii că există undeva o lume normală, ştii că se poate trăi normal, ştii că se poate munci normal, ştii că se poate iubi normal, dar lui lucrurile astea îi sunt străine, el nu le trăieşte, doar aspiră la ele făcând nişte chestii care sunt de fapt oribile. Mă întrebai de ce fuge… el fuge în primul rând de ele, e un om care se ascunde în viaţa de zi cu zi de propria lui familie, familia faţă de care altfel e loial şi spune că o iubeşte. Grija faţă de copil şi faţă de soţie există, dar faţă de aceste lucruri normale şi proxime el este într-o permanentă evaziune, se ascunde de propriul lui copil şi de propria lui soţie. Asta e o ruptură permanentă şi el n-are cum să sudeze la loc chestia asta. N-are vreodată şansa de a fi fericit sau normal, e absolut imposibil, şi cred că asta îl defineşte.
Gina cum a rezistat atâţia ani lângă un soţ despre care colegii de “servici” spun că e un psihopat?
E plin de psihopaţi căsătoriţi şi nici măcar nu trebuie să omoare pe cineva. Sigur că îţi vine să glumeşti dar majoritatea ajung în situaţia asta, ba chiar s-ar putea ca unii să se fi apucat de… ‘treabă’ tocmai din cauza căsătoriei. Redevenind serioşi, cred că funcţionează şi aşa, un pic metaforic. Poţi privi chestia asta ca în cazul psihopatului din “Shining”, adică această dualitate a vieţii lui Relu e şi o metaforă a căsniciei. Eu nu pot să nu văd treaba asta tot timpul, cu Relu care-şi hăcuieşte prada ca să o ducă acasă ca să-şi hrănească puii şi femela… e ceva… pe undeva.
Dar chiar şi aşa, cu tot cu circumstanţele atenuante oferite de context, nu-mi vine să îl privesc pe Relu ca pe o victimă ci ca pe un călău.
Dar este un călău! Eu nu-l consider niciun moment un om prins în curgerea evenimentelor. El este un om rău, cred. De ce, cum şi când a ajuns un om rău? Nu ştim lucrurile astea dar el este un tip nasol. Mi-a fost multă vreme frică să îmi spun mie însumi chestia asta pentru că mă gândeam că el este până la urmă eroul poveştii, dar mi-am dat seama că totuşi el nu este “evil”, nu este un personaj negativ prin excelenţă ci un tip care, pur şi simplu, face lucruri rele şi el ştie că face lucrurile astea nasoale.
Relu ne arată banalitatea răului prin faptul că nu realizează consecinţele sau gravitatea acţiunilor sale…
Eu cred că asta se întâmplă acum, în sezonul 3. Începe să realizeze lucrul ăsta, de asta spuneam că începe să-şi dezvolte o conştiinţă mai clară a ceea ce face. Începe să-şi pună nişte probleme de cu totul altă natură decât acest cadru foarte concret în care el este obişnuit să gândească.
Poze realizate de Adi Marineci
Interviu realizat de publisher Zile și Nopți- Ioan Big
