Om Câine, primul lungmetraj de ficțiune al artistului vizual Ştefan Constantinescu, prezentat la TIFF în Zilele Filmului Românesc, va avea premiera în câteva zile, pe 16 septembrie, în cinematografele din toată țara.
În distribuția acestei drame despre dragoste și exil structurate sub forma unui Film Noir, o reîntâlnim pe COSMINA STRATAN, strălucita noastră tânără actriță (Shelley, Cobain, Dragoste 1: Câine), care aniversează anul acesta un deceniu de la remarcabilul ei debut în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, pentru care a primit în 2012 premiul de interpretare în cadrul prestigiosului festival de la Cannes. Unde a revenit anul acesta, pășind pe covorul roșu cu echipa Frère et soeur, drama regizată de Arnaud Desplechin, în care joacă rolul de confidentă a personajului lui Marion Cotillard.
Faptul că pe Cosmina Stratan o putem vedea în 2022 nu doar la cinema, ci și în teatru, în spectacolul Băiatul văduvă al lui Eugen Jebeleanu de la Teatrelli (București), sau la TV, în Horror-ul No One Gets Out Alive (2021) de pe Netflix, a reprezentat un motiv serios pentru a o provoca la un dialog din care să aflăm detalii despre modul în care s-a definit evoluția ei profesională, de la postura de ‚Shooting Star’ la Berlinale cu ani în urmă până la statutul actual de valoare confirmată a cinematografiei europene.
COSMINA STRATAN, Foto: Alex Gâlmeanu
Cosmina, anul acesta se împlinesc 10 ani de la impresionantul tău debut în După Dealuri. Privind în urmă, cât de greu a fost apoi să te lepezi de Voichița, să te detașezi de personaj?
Cred că mai complicat a fost să mă detașez de experiență cu totul, mai degrabă, decât de personaj, deoarece cu personajul nu prea mi s-a întâmplat să construiesc ceva care, după aia, să mă urmărească și să îmi ghideze acțiunile.
Experiența a fost însă destul de bulversantă pentru că era, practic, primul meu job în meseria asta… a fost primul rol pe care l-am luat. Eram încă în facultate și aveam niște așteptări apropo de cum decurge un proces de lucru în afara universității, în „câmpul muncii”, și toate așteptările astea s-au împlinit, cumva, chiar la primul proiect, atât în privinţa efortului depus, cât şi a calităţii lucrului.
Foarte multe componente s-au suprapus pe cum vedeam lucrurile, fără ca eu să fi pătruns până atunci în ceva serios, şi cum, de obicei, așteptările nu sunt probate de experiența reală, asta a fost foarte destabilizant pentru mine. Dar asta s-a întâmplat abia post-filmare, fiindcă în timp ce eram implicată în proces nu mă urmăreau genul ăsta de dileme, că „Ah! Se întâmplă fix cum îmi imaginam că ar trebui să decurgă chestia asta!”.
După aia, am avut însă timp să mă gândesc și să mi se așeze experiența mai bine, şi a fost destabilizant pentru că o perioadă căutam același lucru, nu neapărat un personaj asemănător, ci condiții de lucru asemănătoare, având acest gând idilic că așa se face meseria asta.
Ai vorbit de așteptări. Cum a evoluat pe parcursul anilor sistemul tău de raportare la aceste așteptări?
Cred că s-a îmbunătățit, în sensul că am putut să fac loc mai multor feluri de experiențe. Acum, iau fiecare proiect de film sau de teatru pe care decid să-l fac încercând să mă uit cu ochi cât mai curioși la el și nu neapărat din perspectiva unor ambiții pe care le am, la urma urmei, de la mine… pentru că o mai mare ambiție am de la mine decât de la oamenii cu care lucrez. Deci nu mă mai supraveghez atât de atent încât să văd dacă, prin acel proiect, pot să îmi îmbunătățesc eu o aptitudine, dacă e o direcție care poate fi ‚improved’, nu, m-am mai eliberat un pic de chestia asta, de jugul perfecționismului.
Totuşi, presupun că experiența cu Voichița, dincolo de recunoașterea potenţialului, ți-a indus într-o anume măsură și niște îndoieli sau temeri legate de ce va urma. Dacă da, cum le-ai depășit?
Cred că au existat anxietăți însă nu știu dacă aveau neapărat legătură cu filmul, ci mai degrabă cu o așteptare care mi-a fost împlinită și anume… „După ce o să termin facultatea, care e probabilitatea să și practic meseria asta și care va fi ritmul de lucru?”. De asta mi-era frică cel mai tare, să nu ajung să-mi fac meseria, adică să am pauze foarte mari. Dar nu știu dacă lucrul ăsta are legătură cu După dealuri…
Cristina Flutur, Cristian Mungiu şi Cosmina Stratan, premiaţi la Festivalul de la Cannes în 2012, Foto: AFP
Mă refeream la acea experiență doar ca reper temporal. Ai avut un debut strălucitor, care a venit foarte repede, iar interesul public era mare în ce priveşte parcursul tău profesional ulterior. Din exterior, nu pare să fie vreo problemă cu traseul ales, dar cum se văd lucrurile din perspectiva ta?
Cred că am o problemă de traseu, în sensul că am avut permanent senzația că am un dezavantaj, fiindcă eu nu urmez un model. Evident, mai sunt actori în situația asta, dar poate mai puțini la noi în țară, mă refer la acei actori care lucrează foarte puțin în România.
Piața din străinătate, acolo unde eu am lucrat mai mult, e un loc foarte mare și pare că ai nevoie de foarte multă disciplină internă ca să nu te pierzi, or eu nu am avut posibilitatea să mă uit la vreun alt actor de dinaintea mea care a făcut drumul ăsta… pentru că, atunci când termini facultatea, o variantă e să te angajezi – dacă ai noroc – într-un teatru și apoi ești la adăpostul unei continuități, a unei constanțe de lucru care te mai păzește de anxietate și, în același timp, îți permite să-ți faci și proiectele de film dacă dă Dumnezeu și ești cooptat în ele.
Iar eu n-am simțit că am sprijinul ăsta, n-am avut spatele asigurat de o instituție şi nu am putut avea ca model tipul de parcurs al unui actor care face mai mult film și mai puțin teatru, mai puțin în România și mai mult afară. În cazul meu, a fost un parcurs care s-a construit în timp ce se întâmpla, deşi mi-ar fi plăcut să văd şi să merg pe o cărare bătătorită.
Şi în continuare simt asta… nu cred că parcursul meu e unul definitiv, sunt perioade și perioade. Mai ales că, în ultima vreme, am lucrat destul de mult și în România, iar asta e ceva nou pentru mine şi deci n-am cum să prevăd următoarea etapă. Mi-ar fi fost mai confortabil să mă ghideze cineva dar, până la urmă, lucrurile se așează și am mai scăpat de temeri.
COSMINA STRATAN, Foto: Harald Fuhr
Dacă este să mă întorc la întrebarea ta, într-adevăr, s-a întâmplat un lucru interesant post-confirmare, venea înspre mine foarte multă anxietate… din afară. Oamenii care au fost martori la experiența cu După dealuri aveau foarte multe așteptări în locul meu. Pentru că, după aia, am lucrat în Shelley în Danemarca și toată lumea zicea:
„Păi, un actor de la noi din țară care ar fi câștigat sau ar fi făcut ce ai făcut tu cu filmul ăsta, ar fi avut un parcurs complet diferit… ar fi avut 30 de scenarii pe masă din care să aleagă!”.
Ei bine, chestia asta nu a fost niciodată frica mea, de ce nu mi se întâmplă, de ce n-am zeci de filme pe masă din care să aleg sau tot felul de supoziții din astea care adăugau un pic de anxietate… fiindcă nu erau întrebările mele, erau întrebările oamenilor din jur, care își dădeau cu părerea despre ce ar trebui să însemne genul ăsta de confirmare pentru debutul unui tânăr actor.
Pentru ca ai menționat Shelley, filmul lui Ali Abbasi din 2016, spune-mi de ce ai ales, totuşi, să joci într-un Horror Indie, tu, o câștigătoare la Cannes şi Shooting Star la Berlinale…
Neavând experiență la momentul respectiv, mi-am pus şi eu o perioadă întrebarea de ce l-aş alege, pentru că există scenarii ale căror sens nu transpare neapărat atunci când le citești. Există regizori care își fac script-ul strict ca un fel de ghid, din care, citindu-l, nu prea îți dai seama cum o să arate filmul, mai ales dacă nu ai ochiul format.
Parcurgând scenariul de la Shelley și primind propunerea de la Ali [Abbasi], am fost un pic în dubii, pentru că nu eram familiarizată cu genul, nu-mi dădeam seama cât de mult vrea el să meargă în direcția asta de Horror și, mai ales, cum avea să o controleze fiindcă, de multe ori, după cum bine ştii, poate ieși un dezastru.
Atunci, post-Beyond the Hills, a fost o perioadă în care am refuzat vreo două filme și cu Ali eram, așa, nehotărâtă, dar a avut inspirația să vină la București ca să ne întâlnim și, practic, am văzut în el un impuls… că are o căutare reală și e un om pregătit să-și asume riscuri – două lucruri care mă interesau foarte tare în momentul în care acceptam un script și care, în continuare, mă interesează.
Dacă o căutare a omului e susținută de ce propune el ca persoană și dacă riscul e acolo prezent, deja mi se pare că sunt niște puncte bune pentru decizie favorabilă.
Cosmina Stratan în Shelley (2016, r: Ali Abbasi)
Dar nu întotdeauna ajungi să cunoști omul în prima fază. Ce ar trebui să aibă un scenariu, o poveste, ca să te câştige?
Ce îmi place cel mai tare este particularitatea. De fapt, cred că ar fi mai ușor să răspund de ce anume fug. Fug de tiparele standard – ăia răi sunt răi, ăia buni sunt buni şi ăia care iubesc, iubesc -, adică labeling-ul ăsta mi se pare cel mai puțin interesant. Fug de clișeul… chiar dacă nu îmi place cuvântul ăsta o să merg pe el, că nu am altă variantă, deci fug de clișeul ăsta de personaj și de dorința de a merge la sigur, de a avea o poveste pe care putem să o urmărim, căreia nu putem să îi reproșăm nimic, dar, în același timp, nici nu o s-o ținem minte foarte mult timp.
Încerc să mă agăț de întrebările mai incomode pe care le propune un scenariu sau de situațiile fără rezolvări sau de personajele care au niște probleme mai specifice, mai particulare, mai puțin generalizate.
Om Câine, ce va avea premiera în curând, are, într-adevăr, personaje cu niște probleme mai deosebite. Vorbește-mi puțin despre perspectiva ta asupra filmului. De ce crezi că ar trebui să merg să-l văd în cinema?
Este un film făcut de un artist vizual, ceea ce înseamnă că limbajul vizual e foarte îndrăzneț, în sensul că are un rol foarte prezent. De obicei, când merg să văd un film, mă interesează foarte mult povestea sau mă gândesc la plot, despre ce e vorba sau cine joacă, ori aici mi se pare că – și asta m-a și atras în proiect și m-a convins să lucrez – e atenția asupra formei și asupra limbajului vizual care, de multe ori, mie cel puțin, îmi scapă.
N-am o educație completă în direcția asta sau foarte tare dezvoltată, dar îmi dau seama cât e de important e pentru cinema componenta vizuală și estetică. Din nou, nu vorbesc de o estetică coerentă, una care place ochiului, ci de o cameră „greșită”, într-un fel.
Ca spectator, e un concept care m-ar interesa foarte tare, mai ales la un film românesc, deși nu-mi place să fac departajarea asta – că e un film românesc „diferit” -, fiindcă nu cred în ea, dar Om Câine îşi propune vizual lucruri destul de îndrăzețe.
Cezar Antal, Liviu Pintileasa, Cosmina Stratan, Ofelia Popii şi Bogdan Dumitrache în Om Câine (2022, r: Ştefan Constantinescu)
Nu ești la prima colaborare cu artistul vizual Ștefan Constantinescu, fiindcă ai jucat în Prologue, scurtmetrajul lui din 2015. Ce te-a făcut atunci să accepţi rolul?
În primul lui scurtmetraj m-a interesat psihologicul din povestea aia, care era un teren cunoscut pentru mine, un moment foarte incomod din viața unui cuplu aflat pe final de poveste [interpretat de Cosmina Stratan şi Andi Vasluianu – n.r.]. Dar, din nou, autorul o povestea folosind niște frâne și niște impedimente un pic străine de cele pe care le găsești în mod obișnuit în filme apropo de un cuplu care nu funcționează, iar asta m-a atras în mod deosebit.
Apropo de apetitul tău pentru personaje aparte, înainte de Prologue, ai jucat-o pe Dorina, maseuza lesbiană din serialul Rămâi cu mine, difuzat de HBO în 2013. Ce te-a atras la acel rol predispus la controverse?
Că nu mai făcusem un asemenea rol, iar argumentul ăsta a continuat să rămână valabil mulți ani după serial. Că era ceva foarte puțin bătătorit… nu mă mai apropiasem până atunci de zona gay și, de fapt, de cea a omului care face toate eforturile ca o relație imposibilă să funcționeze. Era ceva opus mie și atunci mi-a fost suficient.
A mai contat, sigur, şi faptul că lucram cu Constantin Popescu [la acea dată regizorul popularului serial În derivă şi a multipremiatelor filme Portretul luptătorului în tinereţe, Amintiri din Epoca de Aur şi Principii de viaţă – n.r.], pe care îl admiram de mult timp și a cărui muncă o urmăream… practic și asta m-a convins.
Amuzant e că am luat înainte lecții de masaj fără să știu că o să urmeze să fac acest serial, întrucât tatăl meu are un salon de recuperare medicală care cuprinde și un departament de masaj, iar eu am crescut acolo… deci ştiu cum se face un masaj.
Cosmina Stratan în serialul Rămâi cu mine (2013/14, HBO Romania) Foto: Adi Marineci
Spuneai la un moment dat că ai avut o perioadă la început când nu te revolta mai nimic. Acum ce te revoltă?
Valul ăsta de hate online care dă de gol o societate destul de fragilă. Asta mi se pare un pic scary, dar și revoltător. Cred că mă revolt mai ușor la vârsta asta dar nu e ceva ce nu pot să înțeleg în toate fenomenele astea… doar că mi se aprinde mai repede mânia.
Acum, după aproape zece ani, e mai pregătit publicul român pentru demersuri artistice centrate pe această zonă sensibilă? Mă gândesc la Băiatul văduvă, spectacolul lui Eugen Jebeleanu de la Teatrelli, în care joci actualmente, care tratează în principal tema asumării homosexualităţii.
Eu cred ca da. Meciurile care se duc în continuare… nu se duc degeaba. Produsele culturale care au apărut în acest timp pe piață au din ce în ce mai mult sens și atunci publicul nu are cum să nu sesizeze diferența. Dacă startul lor a venit din această necesitate de a se face vizibili și de a comunica cu cealaltă parte a societății – pentru că este reală scindarea pe care încă o trăim -, în prezent mi se pare că produsele ridică probleme ce nu mai țin doar de acceptarea homosexualilor și merg un pic mai profund în uman… în general.
Cel puțin în proiectul lui Eugen, care cercetează în fond o poveste de dragoste care poate să meargă prost oricând, poți să înlocuiești unul dintre băieți cu o fată și povestea aia tot are sens şi rost. Dar, sigur, este și un text care scoate la iveală inacceptarea, pentru că vorbește mult despre contextul ăsta foarte conservator în care se naște povestea lor de dragoste. În ansamblu însă, spectacolul merge dincolo de asta, iar pentru mine e o dovadă de maturitate de autor.
Vlad Bîrzanu, Alexandru Chindriş şi Cosmina Stratan în Băiatul văduvă (Teatrelli, r: Eugen Jebeleanu) Foto: Adi Bulboacă
Cum ai ajuns să joci în Băiatul văduvă, fiindcă nu te-am mai văzut pe o scenă de teatru de ceva vreme?
Simplu, am dat casting. Eu tot timpul am vrut să fiu și în teatru. În plus, în cazul acesta, am și o slăbiciune pentru Xavier Dolan, i-am văzut aproape toate filmele şi chiar dacă unele mi-au plăcut iar altele nu mi-au plăcut deloc, el are o atitudine care nu mă lasă indiferentă [cineastul canadian a semnat în 2013 o adaptare cinematografică al textului Tom à la ferme, după care este realizat şi spectacolul lui Eugen Jebeleanu – n.r.]. E un semn bun acolo.
Pe Eugen îl știu din școală și mi se părea foarte interesant încă de când era doar actor dar, după aceea, am început să-i văd produsele ca regizor și a fost unul dintre puținele mele puncte de interes în teatrul românesc… dar, poate, eu n-am neapărat cel mai fericit contact cu acesta și cred că și văd mult mai puțin decât vedeam în facultate, când eram ba la FITS, ba la Craiova [Festivalul Shakespeare].
Teatrul nu e o lume de care m-am rupt, pentru că e o lume cu care am început, mai ales că nu mă gândeam că o să termin facultatea și o să fac film, iar visurile mele erau să lucrez, după absolvire, cu David Esrig, cu Pippo Delbono, cu Declan Donnellan şi cu [Thomas] Ostermeier, agenda mea acolo era și urmăream munca oamenilor ăstora… dar, iată că s-a întâmplat acest „detour”. Am însă o legătură foarte veche cu teatrul, adică e motivul pentru care m-am apucat de meseria asta, şi, chiar dacă n-am fost foarte prezentă, în momentul în care am sesizat o oportunitate sau un loc și un om în preajma căruia aș putea să îmi găsesc un sens… am purces.
COSMINA STRATAN, Foto: Iulia Voicu
Acum 10 ani însă, pe de o parte a fost succesul cu După dealuri, iar pe de altă parte o jucai pe Cordelia în Lear(a) al lui Andrei Șerban de la Bulandra, deci părea că ai o poartă larg deschisă spre teatru. Ce s-a întâmplat atunci de ai preferat filmul?
Nu cred că a fost o decizie conştient luată, ci pur și simplu așa s-au întâmplat lucrurile. După facultate, am avut norocul de a petrece două veri – nu mai ştiu, dar nu cred că au fost consecutive – la școala de teatru al lui David Esrig de la Burghausen [Academia de Teatru şi Film Athanor]. Pentru mine, confirmarea că ar trebui să încerc să practic meseria asta acolo a venit și asta a fost fix înainte de După dealuri.
După școală rămăsesem cu nişte întrebări, pentru că aveam senzația că nu am parcurs acest drum al învățării așa cum credeam eu că ar fi trebuit și simțeam o derută dacă aș fi făcută pentru asta sau nu, dar ajungând la Esrig și muncind pe o traducere extraordinară făcută de Gellu Naum și de David Esrig la Furtuna, nu neapărat mi-am confirmat mie că sunt pregătită, însă mi-am confirmat că eu asta vreau să fac… de fapt, acolo era întrebarea.
Nu prinsesem în facultate, din păcate, experiența care să mă liniștească că totul va fi bine, n-am avut senzația că am muncit suficient… părea un ritm destul de lejer, o libertate foarte mare, care, într-adevăr, ajută, dar care pe mine mai mult m-a speriat.
Venind din zona de presă, din jurnalism, unde efortul și ritmul de lucru erau intense, aici mi s-a părut că am ajuns în vacanță, că lumea e prea relaxată… asta era bine pe de-o parte, dar, pe de altă parte, nu simțeam travaliul ăla care face lucrurile să iasă la suprafață.
Acea experienţă de după facultate te-a certificat față de tine însăţi dar, până acolo, ce te determinase să dai examen la Actorie?
Cred că m-a hrănit foarte tare, în primul rând, dorința de a face parte din mediul ăsta, pentru că deja începusem să merg la teatru foarte des și simțeam mișcări interne mult mai însemnate față de ce simțeam când eram în redacție. Şi pentru că am detectat dinamica asta, mi-a atras foarte tare atenția și simțeam această urgență de a mă conecta la zona asta de mișcare, adică simțeam că mă trage ceva încolo, cu toate că nu știam dacă sunt pregătită sau dacă am aptitudini. Nu mi-am pus problema fiindcă nici nu mă pricepeam, adică nu îmi dădeam seama ce înseamnă să fii un actor bun.
Cosmina Stratan şi Mariana Mihuţ în Lear(a), Teatrul Bulandra, r: Andrei Şerban
Cosmina, vorbește-mi un pic de modul în care abordezi un rol, indiferent că e din film sau teatru.
Cred destul de mult în research și mă bazez pe asta, dar n-am idee care anume dintre semințele pe care le plantez în pregătirea mea vor înflori pe set atunci când filmăm. E ceva care ţine însă și de siguranța mea în momentul în care încep proiectul, adică știu că am muncit și m-am pregătit înainte, şi mi se pare atunci că am mai mult dreptul să fiu acolo.
Acum, ca să mă apropii mai specific de cum arată munca asta, depinde foarte mult de ce-mi propune personajul, dacă e ceva complet străin de mine… cum a fost, de exemplu, în Doing Money [producţie britanică de televiziune din 2018, distribuită de BBC – n.r.], când am jucat prima matroană din viața mea. Acolo m-am apropiat de rol cu o teamă destul de mare pentru că, în research, mă loveam de foarte multe clișee în filme, în online şi în interviurile despre traficul de ființe umane și despre cum arată viața unei lucrătoare sexuale şi îmi era frică să nu mă împingă într-o zonă standard.
Atunci am simţit nevoia să vorbesc direct cu oameni care fac asta și să duc un pic mai departe pregătirea… și, câteodată, e riscant să te pui în anumite situații. Până acum nu pot să zic că m-au pândit cine știe ce pericole dar, oricum, încerc să ajung cât mai aproape de fiecare situație reală, dacă ea există sau dacă este inspirată dintr-un eveniment real.
Altfel, mă inspir foarte mult de la sportivi sau din arta plastică, fiindcă mi se pare că miezul unui personaj e motivația și pasiunea cu care poți să faci un lucru, iar asta se găsește în multe alte arii decât filmul. Dacă urmăresc parcursul unui jucător de tenis, de exemplu, am șanse mai mari să iau contact cu o experiență reală tocmai pentru că nu seamănă deloc cu a mea, rămânând doar pura motivație care duce omul mai departe pe un drum… şi asta mi se pare că mă hrănește și pe mine.
Experienţa o transmiţi mai departe, fiindcă ai predat la Şcoala de Actorie a lui Florin Șerban. Ce i-ai învățat tu pe studenți și ce te-au învățat ei pe tine?
În primul rând, cred că… i-am terorizat foarte tare. Am avut o sesiune de feedback după aceea și bine că am avut-o, m-a liniștit un pic, pentru că eu chiar aveam senzația că i-am terorizat. Cred că am o disciplină de sportiv, care își face simțită prezența în orice fac, și am intrat în ei cu viteză și cu determinare, că într-o lună ar trebui măcar să înțelegem ce poate însemna meseria asta.
Nu credeam că o să-i învăț ceva, dar voiam să le deschid ușa să se uite înăuntru, să vadă cum e, şi mi-am dat seama abia pe parcurs că e un efort colosal să poți să întreții și să hrănești curiozitatea unui grup de cincisprezece oameni. În același timp, pe mine m-a hrănit foarte tare reciprocitatea cu care au răspuns la impulsul ăsta, deoarece nu erau acolo din motivul sau cu dorința de a juca în filme, ci am văzut și în ei aceeași dorință de explorare a unui drum greu.
Aşa că am început cu exerciții fizice foarte dure care, în primă fază, nu aveau nicio legătură cu actoria de film, dar eu cred foarte tare în obosirea corpului înainte de a-ți folosi mintea în vreun fel, pentru că am senzația că mintea încurcă cel mai tare în meseria asta sau, cel puțin, mie îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Mi-am dat seama că nu poți să îți potolești mintea cu mintea, ci îți potolești mintea cu corpul, care are o memorie emoțională mult mai puternică. Pur și simplu, o liniștește și o conduce cum vrea el dacă obții un corp viu și prezent. Nu zic că ai nevoie de condiție fizică pentru a fi un actor bun, deși sunt convinsă de asta, dar cred în modalitatea aceasta de a-ți calma și a-ți disciplina un psihic dezordonat printr-un travaliu fizic.
Valeriu Andriuţă şi Cosmina Stratan la filmări pentru Dragoste 1: Câine (2018, r: Florin Şerban)
Dar în Dragoste 1: Câine, în care joci rolul principal, ce ai făcut? Ai escaladat în fiecare dimineață muntele până să înceapă filmarea?
La Florin Șerban n-am avut nicio spaimă că o să fie greu… el m-a anunțat de asta din prima. Urcam muntele aproape în fiecare zi şi nu era o problemă, aşa că da, face parte din rutina mea. Eu fac exerciții de multe ori, chiar și înainte de cadru, înainte să se dea „Acțiune!”. Eu sunt în cele mai bune raporturi cu natura, în sensul că acolo mă simt cel mai bine… și cred că cel mai onest contact îl am cu animalele. Am făcut echitație și, pentru mine, ar fi fost un drum pe care l-aș fi ales dacă nu intervenea viața, dar legătura cu mediul și cu existențele non-umane mi-e foarte familiară, mă simt ca peștele în apă. În povestea lui Florin mi se părea că din start, de când am citit scenariul, erau trei personaje: muntele în primul rând și abia apoi cei doi oameni [personajele interpretate de Cosmina Stratan şi Valeriu Andriuţă – n.r.]. Așa a fost și la filmare, nu s-a schimbat ierarhia.
Reîntorcându-mă la ideea de poveste, cum ți-a „vândut” Florin Şerban personajul? Îmi imaginez că script-ul era subțirel, fiindcă ai în film ai foarte puţine replici…
Sunt însă niște descrieri destul de consistente. Sunt puțini regizori care reușesc să facă din script o carte, dar este fermecător ce face Florin în scris. M-am gândit așa de mult la personaj deoarece era atât de frumos scrisă povestea, încât puteam să joc și capra moartă din filmul ăla… voiam să fiu acolo neapărat atunci când chestia de pe hârtie urma să se transforme în ceva, iar cu [personajul] Irina n-am avut spaime, pentru că a fost unul dintre cele mai complicate castinguri…
Tocmai pentru că a fost complicat ar fi trebuit să ai spaime, nu?.
Nu neapărat. În momentul în care detectez o atenție exacerbată a regizorului pentru personajul respectiv, devin sigură că el o să-mi pună toate piedicile de care am nevoie. Altfel, mi-e mai teamă să dau peste cineva care este sigur că pot să fac foarte bine personajul ăla, fiindcă după aceea ține doar de mine să-mi construiesc piedicile… așa funcționez eu.
Ori la Florin, extrem de atent la detalii și având o slăbiciune și o preferință pentru partea de actorie a filmului, a fost clar din start, de la casting, că eu n-o să scap de el, că nu trebuie să-mi fac nicio grijă că n-o să mă supravegheze pe tot parcursul și că n-o să-mi pună cele mai incomode întrebări, legate de personaj. De asta nu mi-a fost deloc teamă cu Irina.
Să o punem în oglindă pe Irina cu Laertes, personajul pe care Florin Şerban l-a scris pentru tine în noul său film, Hamlet. Dacă ne luăm dupa Shakespeare, Laertes e ucigaşul lui Hamlet, deci e un… ‚villain’.
Da, așa mă vede Florin, ca pe un villain. E foarte important cum, pentru aproape fiecare regizor cu care am lucrat, eu sunt altcineva, în sensul că Florin [Şerban] vede niște lucruri pe care Ștefan Constantinescu [Om-Câine] nu le-ar vedea niciodată sau Cristian Mungiu [După dealuri] nu le-ar vedea, ori Cristian vede ceva ce Florin nu știe de unde a venit.
Ce vede Florin în mine este partea asta mai complicată, care face mai puțin sens în interiorul meu, una asupra căreia eu n-am foarte multe răspunsuri… agresivitatea deghizată în tot felul de situații absurde. El îmi zgândăre un palier foarte neumblat și joc un personaj nu „evil” neapărat, că nici împărțeala asta n-are foarte mult sens, dar o fată destul de derutată și incomodă pentru oamenii din jurul ei.
Apropo de laturile poate insuficient explorate, spuneai cândva că „sunt genul de actor care are instrumentele mai bine ascuțite pentru film. Și ca structură umană… pentru că sunt un om mai rezervat.” Ce ai vrut să spui prin „mai rezervat”?
Mă refeream strict ca personalitate, adică nu sunt un om extrovertit. Inițial, mi s-a părut un dezavantaj, pentru că atunci când am vrut eu să dau la Actorie, mă gândeam că felul meu de a fi nu e neapărat compatibil cu profesia. Când auzeam cuvântul actor sau actriță, vedeam atunci această exuberanță, supraexprimare și supralicitare de mijloace, era pentru mine ceva foarte efervescent… ceea ce nu sunt eu, în niciun caz, ca om. După care mi-am dat seama că nu e o condiție necesară și suficientă, ba, mai mult, înclin să cred că o structură umană mai „așezată”, cel puțin la mine, dă rezultate mai bune. Nici nu știu cum ar fi să fiu altfel.
Cred că îmi convine acum timiditatea și lipsa asta de… supraexprimare în public, cred că mă ajută. Asta nu înseamnă că nu pot să fac un personaj de felul ăsta, ba din contră, îmi iese mult mai bine cu cât ‚gap’-ul dintre mine şi personaj e mai mare. Mi-am dat seama cu timpul de chestia asta, că libertatea e mai mare și atunci, dacă tu ai de construit o personalitate foarte efervescentă, faptul că tu nu ești așa îți dă mai multe drepturi să o construiești mai liber, pentru că nu pleci de la ceea ce eşti tu.
Mihaela Sîrbu, Vlad Bîrzanu, Cosmina Stratan şi Alexandru Chindriş în Băiatul văduvă (Teatrelli, r: Eugen Jebeleanu) Foto: Mihaela Tulea
Ai o filmografie impresionantă, cu o grămadă de roluri cu puternică încărcătură dramatică. De ce nu faci şi comedii?
Le aștept. La Eugen Jebeleanu asta fac, spre teroarea colegilor mei… şi cred că e zona în care m-aș simți cel mai bine. De ce n-am făcut până acum? Suntem pe tărâmul supozițiilor aici dar cred că, în momentul în care un actor confirmă o anume zonă, foarte mulți regizori merg pe mâna celui de dinainte.
Nevăzând actorul ăla în alte situații, nu prea pot să-şi dea seama dacă poate să facă şi altceva, și atunci se duc într-o zonă în care l-au mai văzut sau îi interesează doar o anumită latură care a reieșit deja în nu știu ce film, iar asta a făcut ca partea de comic să rămână încă un spaţiu neexplorat de mine.
Echipa filmului Frère et soeur (2022, r: Arnaud Desplechin) la Festivalul de Film de la Cannes [Foto: France TV Info]
Ai păşit primăvara asta pe covorul roşu de la Cannes ca parte din echipa dramei Frère et soeur. Apropo de colega ta de set, ai spus că ți-a fost imposibil să „joci” pe cineva care o admiră pe Marion Cotillard, pentru că îi ești deja fan. Cine se mai poate lăuda că te are drept fan?
Îmi plac foarte mulți actori francezi, dar nu știu să-ţi explic de ce mă atrage zona asta. Mă uit la tot ce face Isabelle Huppert, Juliette Binoche, Denis Lavant, Marion Cotillard… da, cred că pe aici sunt. Sună straniu ce zic dar nu pot defini exact ce înseamnă fan. Pentru mine, fan nu înseamnă că neapărat îi urmăresc pagina de Instagram, ci că îi urmăresc filmele și, sesizând diferențele dintre roluri pe care oamenii ăștia le fac, e ca și cum ai participa un pic la căutarea asta a lor. Cred că vine și din acea lipsă a mea de modele pentru drum.
Vorbeam la începutul discuției de lipsa pe care am avut-o, că n-am avut un model după care să mă ghidez, și atunci eu încerc să țin pasul cu niște oameni ai căror muncă nu scade în calitate, să văd în ce direcție se aruncă și cum aterizează. Niciodată, niciuna dintre tentativele acestor actori, că au fost mai reușite sau mai puțin reușite, n-a fost o experiență plictisitoare pentru mine, ci pur și simplu eram curioasă de provocarea pe care o acceptă.
Încercam să-mi dau seama de ce anume și încercam să prind și eu ceva din aia, mai exact cum arată o căutare pentru un actor de talia asta, și nu mă refer acum la faimă ci, pur și simplu, la calitatea lucrului.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Alex Gâlmeanu
