“FOCUS” (2015, r: Glenn Ficarra & John Requa)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Ca să îmi precizez din start poziţia: pe Will Smith l-am simpatizat încă de când era junior, iar eu îl priveam din când în când în sitcom-ul “Prinţul din Bel Air”, difuzat pe Tele 7abc.
Am continuat apoi să îi urmăresc destinul profesional atras de verva şi umorul spontan care răzbăteau dincolo de replicile scenariştilor dintr-un film sau altul indiferent că acestea erau “Bad Boys” al lui Michael Bay sau “Independence Day” al lui Roland Emmerich.
Că s-a repoziţionat între timp în zona Action-Thriller (“Enemy of the State”) şi a demonstrat că are un talent actoricesc autentic (Biopicul “Ali” a lui Michael Mann şi “King Richard” pentru care a primit Oscarul) e perfect OK, însă a trecut deja ceva vreme de când mă agasează tocmai prin auto-anihilarea acestor calităţi native, generată ba de grija pentru promovarea progeniturilor (“Karate Kid”, “Another Earth”), ba de cea a alimentării propriului ego (“Seven Pounds”, “The Pursuit of Happiness”).
Cu excepţia lui “Suicide Squad” (care nu se pune, acolo fiind doar o parte a asamblului de anti-eroi), n-am mai văzut un film delectabil cu veritabilul Will Smith de la “Hancock” încoace… iar asta s-a întâmplat în 2016.
Şi, probabil, nici nu se va întâmpla până la “Planes, Trains & Automobiles”, remake-ul la comedia clasică din ’87, cea cu Steve Martin şi John Candy, aflat acum în pre-producţie.
Bun, să trecem la subiect.
Nicky (Will Smith) este un escroc din născare (har cultivat de tatăl său încă din perioada celor ‘şapte ani de-acasă’) care, pur şi simplu, iubeşte modul în care îşi asigură existenţa. Pentru el, viaţa e doar o joacă perpetuă.
Are o gaşcă de subordonaţi la fel de neastâmpăraţi şi de dinamici ca el (printre aceştia, Griff Furst din serialul “Banshee” şi Adrian Martinez din “The Secret Life of Walter Mitty” şi “Casa de mi Padre”), cu diverse competenţe neconvenţionale, alături de care ajunge să câştige din furturi sau înşelăciuni peste un milion de dolari într-o săptămână petrecută în New Orleans, oraş plin de turişti veniţi pentru meciul de fotbal american de pe Mercedes-Benz Superdome.
Nou venita în echipă, seducătoarea Jess (australianca Margot Robbie, acum celebră datorită lui Barbie şi Harley Quinn, dar la acea vreme remarcată doar în “About Time” a lui Richard Curtis şi “The Wolf of Wall Street” a lui Scorsese), intră în graţiile (şi patul) lui Nicky datorită unui formidabil talent mimetic social, ceea ce el numeşte The Gauchais Reaction (în psihologie, sintagma se referă la imitarea involuntară a modelelor comportamentale a celor din jur), dar se vede abandonată de acesta imediat după primul job.
Trei ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc în Buenos Aires în posturi diferite: ea a devenit amanta unui milionar argentinian pasionat de sporturile cu motor (Rodrigo Santoro – “300”, “The Last Stand”), iar el se vede proaspăt angajat de acesta pentru a pune pe o direcţie greşită competitorul direct (Robert Taylor – “The Matrix”, “Vertical Limit”) în cursele de maşini.
Atât în ceea ce priveşte scopurile de ‘business’, cât şi emoţional, situatia se îmbârligă cu fiecare scenă şi nimeni şi nimic nu mai sunt ceea ce dau impresia a fi… iar această reţetă, implementată cu obstinaţie într-o naraţiune de un haz submediocru şi clişeistic (trimiterile sunt de la “The Woman in Red” la “The Thomas Crown Affair”), se relevă a fi principala hibă a filmului: la scurt timp după începerea sa, pentru spectator, imprevizibilul devine previzibil.
Ştii că Nicky este prea sigur pe el şi chiar atunci când dă impresia de vulnerabilitate o face cu un scop bine definit, te aştepţi ca Jess să răspundă cu aceeaşi monedă lipsei de transparenţă în execuţia înşelăciunilor, iar inevitabilele inserturi legate de familie (indiciile sunt oferite încă de la debut) în justificarea întorsăturilor de situaţie, în ciuda spectaculozităţii lor, devin patetice.
Atât narativ cât şi stilistic, “Focus” este un amalgam destructurat şi superficial, o haină însăilată pe un manechin cu nimic ieşit din comun – reţeta ultrafolosită a Con-Movies – din diverse texturi şi materiale… cu un singur obiectiv, să fie cât mai divers colorată şi atractivă la prima vedere, o spoială de ţoală dintr-un bazar de cartier suficient de cool (locaţii exotice, femei, maşini şi şmecheraşi) încât să prostească spectatorul naiv ca să îşi cumpere un bilet de cinema.
Pe scurt, un film despre escroci care, în sine, se dovedeşte a fi o înşelăciune cinematografică.
Încasează repede banii publicului de multiplex şi fugi, cam despre asta e vorba, iar finanţatorilor din umbră le-a ieşit pasienţa, fiindcă au încasat de trei ori mai mult decât au investit.
Responsabilii pentru escrocherie?
Cei doi cineaşti, Ficarra şi Requa, care semnează şi scenariul neinspirat, plasat la ani-lumină de umorul sardonic din precedentele lor “Bad Santa” (2003) sau de sensibilitatea manifestată în “I Love You Phillip Morris” (2009).
Realmente, dezamăgitor!
Am rămas totuşi în minte cu ceva din “Focus”:
ingeniosul asalt subliminal asupra victimei asiatice bazat pe cele 124 de repetări a “woo woo”-urilor din piesa Rolling Stones, “Sympathy for the Devil”… în mandarină, cifra ‘5’ se pronunţă ‘wŭ’.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
