VIDEODOME | “GODZILLA” (1998, r: Roland Emmerich / 2014, r: Gareth Evans)

Godzilla 1998 vs 2014 | Ce face un film Godzilla memorabil: spectacolul distrugerii, dimensiunea dramatică sau întâlnirea directă dintre oameni și monstrul gigantic? În VIDEODOME, Ioan Big compară două producții hollywoodiene care au abordat diferit celebrul personaj japonez: Godzilla (1998), regizat de Roland Emmerich, și Godzilla (2014), realizat de Gareth Edwards. O comparație cinematografică în care filmul mai controversat se dovedește, pentru autor, și cel mai distractiv.

Compania niponă Toho, înfiinţată în 1932, este una dintre cele mai respectate instituţii asiatice în ceea ce priveşte producţia şi distribuţia de film, de care, pe parcursul timpului, sunt legate nume precum Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi sau Anime-urile semnate de Studio Ghibli, al lui Hayao Miyazaki. Celebritatea planetară şi-a dobândit-o însă prin implicarea în cinematografia Kaiju şi, mai ales, prin crearea personajului Godzilla, care apare în 29 din filmele co-produse de Toho!

În 2004, la premiera “Godzilla: Final Wars”, menit să aniverseze 50 de ani de existenţă a şopârlei, studioul a anunţat public că, cel puţin zece ani, nu va mai gira vreun film cu aceasta ca personaj (mai ales că drepturile acordate americanilor de la Tristar, cei responsabili de filmul lui Roland Emmerich din 1998, care intenţionau să realizeze o trilogie, expiraseră cu un an mai devreme). Într-adevăr, a trecut apoi un deceniu până la încercarea britanicului Gareth Edwards (“Monsters”) de a repune franciza pe direcţie, aşa că am plecat de la aceasta.

Godzilla (2014): spectacol vizual și personaje fără consistență

În cazul filmului din 2014, nu se pune problema de a face vreo trimitere sau comparaţie cu filmul lui Ishiro Honda din ‘54, întrucât avem de-a face cu totul altceva (abordare, tehnologie, public, buget), dar plot-ul ne este familiar: detonarea unei bombe nucleare în… 1954, coincide cu apariţia din ocean a unei creaturi uriaşe (bănuiţi despre cine e vorba). Peste ani, în 1999, se relevă faptul că în adâncuri mai există alte organisme de dimensiuni halucinante pe care oamenii de ştiinţă le botează MUTO (“Massive Unidentified Terrestrial Organism”), ce se hrănesc cu radiaţii şi care, odată trezite din amorţire, ţin să se împerecheze în San Francisco… mai exact în Chinatown.

Doar Godzilla, a cărei existenţă fusese menţinută până atunci secretă, poate fi un adversar redutabil pentru perechea de MUTO, fiindcă oamenii, privaţi de utilizarea celei mai puternice arme a lor, cea nucleară, nu pot face decât să monitorizeze patetic situaţia şi să se învârtă neajutoraţi cu portavioanele sau elicopterele în jurul monştrilor, în funcţie de mediul în care aceştia evoluează.

Mare parte din acţiune se construieşte în jurul familiei Brody: tatăl (Bryan Cranston – “Breaking Bad”), supervizor la reactorul nuclear din Janjira îşi pierde soţia (Juliette Binoche – “The English Patient”) în accidentul seismic şi, obsedat de misterul producerii acestuia, continuă după ani şi ani să bântuie în zona de carantină cu speranţa că va afla adevărul; fiul (Aaron Taylor-Johnson – “28 Years Later”), locotenent în Marină, îşi abandonează temporar nevasta (Elizabeth Olsen – “Avengers”) şi copilul în Frisco şi ajunge în Japonia, în încercarea de a-i băga minţile în cap, numai că este momentul în care creaturile devin active.

“Godzilla” lui Evans este, incontestabil, un produs foarte spectaculos, dar… inuman. Protagoniştii, cu putine excepţii, au contururi lipsite de consistenţă  – unele aproape de caricaturile de personaje din “Battleship”, a lui Peter Berg – şi, ca atare, nu te poti ataşa de ei. Sunt obligaţi să se comporte ca şi cum ei înşişi ar fi simpli spectatori la duelul monştrilor, fără a simţi (şi a transmite acest sentiment sau emoţie dincolo de ecran) o ameninţare reală… în mare parte, ai acuta senzaţie că au o atitudine detaşată pentru că totul se petrece la mare distanţă, adică simţi doar rareori contactul cu Godzilla.

Filmul se ia foarte în serios, în condiţiile în care, pe bune, avem de-a face totusi cu… o şopârlă gigantică şi nu cu Hamlet (păcat întâlnit oarecum şi la “Pacific Rim”, al lui Guillermo del Toro), iar aspectele dramatice nu au legătură cu Godzilla, ci cu familia Brody. Incredibil, dar am avut deseori impresia că personajul ce dă titlul filmului are un rol… secundar.

Cu alte cuvinte, filmul lui Gareth Evans nu m-a ‘speriat’ şi nu m-a ‘amuzat’, iar opinia mea – contrară primirii favorabile de către critică şi a încasărilor de peste jumătate de miliard de dolari în cinematografe – nu s-a schimbat nici după apariţia sequel-ului “Godzilla: King of Monsters” din 2019. Cât despre lungmetrajele ulterioare ale lui Adam Wingard din Monsterverse-ul companiei Toho, cu Godzilla şi King Kong, acestea reprezintă un capitol distinct al istoriei creaturii. În aceste condiţii, m-am întors în timp la predecesorul blockbuster-ului din 2014, “Godzilla” lui Roland Emmerich.

Godzilla (1998): de ce filmul lui Roland Emmerich rămâne distractiv

Încep cu concluzia: filmul din 1998 se plasează, aproape în integralitatea sa, la polul opus faţă de cel a lui Gareth Edwards. Nu se ia în serios şi are o doză considerabilă de umor, şopârla e omniprezentă şi interacţiunile sale cu reprezentanţii speciei umane sunt cele care rămân în final pe retină, dramatismul se limitează la suspansul scenelor de acţiune şi nu este extins la nivelul dialogurilor, pe scurt… un film simpatic.

Pe de altă parte, după premieră, a fost pus la zid de către fanii hardcore şi de către critici pentru că a denaturat imaginea originală a personajului, că s-a inspirat mult prea evident din primele două “Jurassic Park”-uri ale lui Steven Spielberg, că de ce, plecând din Pacific, Godzilla a ales New York-ul şi nu s-a orientat, cum era mai firesc, spre Coasta de Vest, etc, etc… reproşuri aproape în totalitate justificate, care au adus filmului un număr impresionant de nominalizări la Zmeura de Aur, însă în măsura în care ne raportăm la acesta strict din perspectiva legacy-ului lui Ishirō Honda.

Godzilla, Zilla și moștenirea unui blockbuster controversat

Spectatorul mai puţin interesat sau familiarizat cu Godzilla, aşa cum s-a conturat personajul în cele 34 de filme nipone realizate înainte de această primă producţie occidentală, va descoperi un pur produs marca ‘Roland Emmerich’ (“Independence Day”, “The Day After Tomorrow”), în care, de la Chrysler Building şi Brooklyn Bridge la Madison Square Garden, nu rămâne nimic neatins, de la Elvis şi cultul celebrităţii până la discutabila competenţă a armatei americane (tratată în stilul lui “1941”, al aceluiaşi Spielberg) şi dispreţul autorităţilor faţă de elementarul bun simţ.

Împănat cu ironie şi trimiteri satirice, acest film entertaining, plasabil mai degrabă în genul de aventuri decât a Thriller-ului SF, continuă să se ţină foarte bine, inclusiv din punctul de vedere a efectelor speciale. Dovada o reprezintăfaptul că, în ciuda criticilor, “Godzilla” nu numai că a generat un cult, dar i-a convins până şi pe japonezii de la Toho să recunoască personajul creat de Emmerich ca unul de sine stătător în universul Kaiju, pe care l-au botezat… “Zilla”.

Povestea? Genericul defineşte succint originile (“Gojira” se naşte ca reptilă mutantă în urma experimentelor nucleare din Polinezia franceză) şi îl introduce în scenă pe omul de ştiinţă Nick Tatopoulos (numele vine de la scenograful de film Patrick Tatopoulos, vechi colaborator al lui Emmerich la “Stargate” şi “Independence Day”, care a fost responsabil pentru noua înfăţişare a lui Zilla… “Iguana Get You Sucka“), pasionat de studiul mutaţiilor provocate de radioactivitate la Cernobâl asupra… râmelor.

Interpretat de Matthew Broderick (“War Games”, “Ferris Bueller’s Day Off”), Nick este luat pe sus şi dus în Tahiti pentru a examina urmele lăsate de un animal de talie mare care şi-a făcut brusc apariţia pe uscat. Aici se intersectează cu agentul Roache (Jean Reno ), ascuns sub identitatea de amploaiat a unei companii de asigurări, trimis de francezi să şteargă împreună cu comandoul său urmele vechilor erori ‘istorice’.

Gojira, un animal asexuat capabil de reproducere, despre care aflăm că este… gravid, se află însă în drum spre Big Apple cu intenţia clară de a face cât mai mulţi pui şi a introduce în biosistem o nouă specie care să preia supremaţia asupra planetei.

Avem parte de foarte mult peşte (măcar aici, spre deosebire de filmul lui Gareth Edwards, animalul nu mănâncă radiaţii), de o fostă iubire din tinereţe (Maria Pitillo ), acum jurnalistă TV cam deziluzionată, de multe ouă de şopârlă, elicoptere şi submarine distruse, de un primar dependent de dulciuri, doi militari tâmpiţei şi un cameraman (Hank Azaria), care dă un plus de savoare filmului, compensând cumva prestaţia jenantă a lui Pitillo (care, de altfel, a fost “recompensată” pe merit cu Zmeura de Aur pentru acest rol).

Punându-le alături, consider că “Godzilla” lui Roland Emmerich îşi menţine statusul de film de consum cool şi este clar mai uşor şi plăcut digerabil decât reboot-ul din 2014 al lui Gareth Edwards, dar, evident, este doar… o părere.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME

Citește și acest articol Zile și Nopți: VIDEODOME | “SPIRITS OF THE DEAD” (1968, r: Roger Vadim, Louis Malle, Federico Fellini)

VIDEODOME | “SPIRITS OF THE DEAD” (1968, r: Roger Vadim, Louis Malle, Federico Fellini)