KEEPING UP WITH THE JONESES (2016, r: Greg Mottola)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Am fost curios să aflu de ce o comedie cu spioni, care are o distribuţie nemaipomenită (Zach Galifianakis – “The Hangover”, Gal Gadot – “Wonder Woman”, Jon Hamm – “Bad Times at the El Royale”, Isla Fisher – “Wedding Crashers”, Kevin Dunn şi Matt Walsh – serialul “Veep”, Patton Oswalt – “Young Adult”) şi este regizată de Greg ‘Adventureland’ Mottola (“Paul”, “Superbad”), în baza scenariului unui scriitor specializat aproape exclusiv în filme super amuzante şi entertaining, Michael LeSieur (“You, Me and Dupree”, “The Maiden Heist”), a fost un asemenea eşec de box-office, încasând în total, pe întreaga planetă, sub 30 de milioane de dolari în condiţiile în care bugetul alocat a fost de 40.
Dincolo de trailerul promiţător, nu mi-a trebuit însă mai mult de jumătate de oră de vizionare în care nu s-a întâmplat nimic surprinzător, iar zâmbetele sunt scoase cu forcepsul de la spectatorii rămaşi cu gura pungă, pentru a realiza că, pur şi simplu, scenariul este dezamăgitor de prost şi de lipsit de consistenţă, iar rezultatul este un film atât de previzibil încât ajunge să plictisească şi atât de lipsit de umor încât actorii înşişi par uneori jenaţi că se văd obligaţi să debiteze platitudini anoste… deci, în ansamblul său, nu poate nici măcar aspira la încadrarea în stilul Camp prin preţiozitatea punerii în scenă sau prin absurdul dialogurilor, semănând mai degrabă cu un videoclip de televiziune care face publicitate unei rezidenţe din suburbiile metropolitane, un soi de Popeşti Leordeni a Atlantei, extins însă la 100 de minute în care orice minimă acţiune este lungită până în punctul în care provoacă dezinteresul total în ceea ce priveşte deznodământul.
“Keeping Up with the Joneses is ostensibly about suburban ennui, and the fear that embracing the American Dream may mean giving up on life. Jeff and Karen are in a rut, at least until Tim and Natalie shake them out of it. That’s a concept worthy of exploration, especially in comedy, since harsh truths are often more easily delivered with laughs. But Mottola and LeSieur seem to have actively avoided the pursuit of wisdom, settling for broad gags — and the occasional explosion — instead.”,
sintetiza în mod adecvat Alan Zilberman, în Washington Post, în anul premierei filmului.
Altfel, pe hârtie, chiar dacă era lipsită de originalitate, premisa nu arăta la început chiar atât de dezastruos: un cuplu îmburghezit şi încremenit patetic în rutina confortului oferit de societatea blegită de consumerism în fundătura lor pseudo-citadină, prin triada casă mare (ipotecată) – slujbă neimportantă (dar sigură) – escapisme meschine (în mall-uri), este măcinat de un amestec de invidie, curiozitate şi frustrare în relaţia cu misterioasa pereche ce tocmai s-a mutat în vecinătate, care pare a se bucura de tot la ce-au renunţat ei să viseze, sex (appeal), maşini scumpe, viaţă excitantă, popularitate în comunitate şi succes profesional.
Cuplul Karen şi Jeff Gaffney, cu vechime în cul-de-sac, este alcătuit clişeistic dintr-un funcţionar (lucrează în departamentul de HR al unei companii şi singura recunoaştere a valorii sale profesionale este faptul că are acces liber la Internet de pe computerul de la birou), Zach Galifianakis, şi o casnică ce se visează decoratoare de interioare (îi dă sfaturi vecinei ce model de pisoare să îşi instaleze), Isla Fisher, iar cel de nou veniţi, Natalie şi Tim Jones, constituie un tandem de superagenţi secreţi proiectat în mod evident de către Michael LeSieur pe profilul “Mr. & Mrs. Smith”, cu menţiunea că Gal Gadot şi Jon Hamm, spre deosebire de Angelina Jolie şi Brad Pitt, trebuie să intre în pielea unor caricaturi de profesionişti, care, luându-se prea în serios (umor aproape zero), îşi cam fac de ruşine angajatorul (orice ar întreprinde în slujba interesului naţional nu se finalizează în vreun mod spectaculos).
Mai ales că miza e puerilă: aceşti “007” de peste Ocean cumpără o casă din banii contribuabilului american care va exploda după doar câteva zile (neclar dacă datorită unei scurgeri de gaze sau al unei bombe) pentru o misiune de scurtă durată prin care vor să depisteze un hoţ de microchipuri (ce le vinde pe piaţa neagră utilizând computerul de la resurse umane) pentru… a plăti aparatele dentare ale copiilor săi.
“Besides a poor setup, Keeping Up with the Joneses is also hampered by its reluctance to develop any of the ideas it presents.
The script toys with some interesting concepts that could have added layers to the film (i.e. Tim hates his job, the Joneses have communication problems in their marriage), but never goes beyond the surface level. Jeff and Tim do get some nice moments together where it looks like a friendship is being formed, but many attempts to flesh out the dynamic between the Gaffneys and the Joneses are hollow. The sentimental beats the movie tries to hit are not very successful, meaning the ultimate arc of the story is unsatisfying.
If the first act was more about the Gaffneys bonding with their new neighbors (instead of snooping around), then Keeping Up with the Joneses could have (slightly) tugged at the heartstrings. As it is, the story is very by-the-numbers and doesn’t bring much new to the table.”
(Chris Agar, screenrant.com, 2016).
Bineînţeles că cei patru protagonişti ajung să se cunoască mai în profunzime şi să aibă o sumă de experienţe comune însă nu devin prieteni (se separă cu indiferenţă pentru a-şi urma calea, copiii sau aventurile), deci… nu este un Buddy Movie, nu prezintă vreun spirit romantic exacerbat (se iubesc, ţin unul la altul, se mai înfierbântă, dar le trece repede), deci… nu este un Romcom, nu sunt ei sursa de umor, ci situaţiile în care se pun singuri (foarte puţine, forţate, şi exploatate nemilos până la epuizare), deci… nu este o comedie de substanţă, nu au parte de creşteri de adrenalină în exces (o urmărire lipsită de suspans a Mercedesului de către patru motociclişti şi o aruncare în piscina hotelului nu sunt îndeajuns), deci… nu este un Actioner.
Dar, totuşi, ce este până la urmă “Keeping Up With the Joneses”?
Răspunsul este… nimic, mai exact acel tip de ‘nimic’ pentru care nu merită să vă pierdeţi timpul decât într-o criză disperată de alte surse de entertainment.
După cum scria Peter Sobczynski pe rogerebert.com,
“I have the feeling that it might wind up playing better on television, where all the sitcom trappings might seem more at home. As a prospect for going out one night and paying money for tickets and parking and popcorn in order to see it, however, it comes up decidedly short, and if any of your own neighbors suggest otherwise, you might want to begin looking upon them with what will be perfectly founded suspicion.”.
În aceste condiţii, nu este de mirare că, după aceea, scenaristul Michael LeSieur, nu a mai fost folosit de Hollywood decât o singură dată şi atunci ca să adapteze, pentru un desen animat, povestea clasică scrisă de Dr. Seuss al furtului Crăciunului de către Grinch, fără însă a-i lăsa o mare libertate de interpretare “creativă”.
Ulterior, în relaţia cu cinematografia al autorului îndoielnicului “Keeping Up with the Joneses” s-a aşternut liniştea… complet.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
