III din FNT XXXIII
Înaintea Festivalului Național de Teatru (20-30 octombrie 2023), ajuns la a 33-a ediție, vă propun trei spectacole care mi-au mers la suflet din selecția oficială.
Băieții de zinc
Piesa „Băieții de zinc”, bazată pe romanul documentar al Svetlanei Aleksievici, cu o dramatizare și o adaptare scenică semnate Yuri Kordonsky, aduce o răvășitoare realitate, zugrăvită sumbru de perspectiva unor mame care și-au pierdut fiii în război.
Înalta împlinire artistică e cea mai fidelă punere în scenă a grozăviilor războiului. Căci pornește de la fapte. Și cine putea fi mai potrivit să ne vorbească astăzi despre asta decât un mare regizor, născut și crescut la Odesa?
Acesta extrage din literatura documentară a unei jurnaliste de teren laureată cu Nobel – ea însăși venită pe lume în Ucraina – arhetipul mamei care îi supraviețuiește celui căruia i-a dat viață.
Piesa reputatului regizor Kordonsky, ale cărui montări au schimbat radical, de-a lungul timpului, scena românească, se inspiră din vocile-martor înregistrate de temerara jurnalistă bielorusă Svetlana Aleksievici în deceniul sumbru al războiului sovietic din Afganistan.
Dar ce s-a întâmplat în Afganistan se întâmplă acum în Ucraina.
Spectacolul lui Kordonsky ne pune față în față cu atrocitatea războiului și durerea celor care le-au dat viață băieților repatriați în sicrie de zinc.
Băieții de zinc.
Dramatizare: Yuri Kordonsky, după romanul Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici.
Regie: Yuri Kordonsky.
Scenografie: Nina Brumușilă.
Producție: Teatrul Bulandra, București
Mass
„Mass” e un spectacol sumbru, de o liniște împovărătoare în absența oricărui fundal sonor, cu excepția dialogurilor, dens până la interminabil, funciarmente dramatic date fiind circumstanțele întâlnirii celor patru.
Poate să inspire însă. Și o și face. Grație unor dialoguri concepute să se petreacă în timp real; unei maniere inedite și convingătoare de storytelling, pusă în valoare de un cvartet de actori care evoluează într-un spațiu închis, claustrofobic până la sufocant (în film, e pivnița unei biserici), dar în jurul unei mese rotunde, spațiu al discuțiilor deschise; unei actrițe precum Ofelia Popii, despre care voi spune iarăși, chit că voi fi certat fiindcă nu sunt parcimonios cu superlativele într-o artă ce nu îngăduie ierarhii, că e cea mai valoroasă din teatrul românesc; unei direcțiuni artistice care mi-a lăsat impresia că le-a indicat în mod deliberat actorilor un registru auster, pentru a ne permite să ne concentrăm asupra poveștii, iar nu asupra personajelor – e o lectură personală a liniarității cu care sunt rostite replici din spectacol, de parcă s-a solicitat în mod expres să NU se joace.
O crimă în masă îi condamnă pe viață, deopotrivă pe părinții ucigașului și pe cei ai victimei, la viață. Dar ce viață mai poate fi aceea?
Cu cine să ții e o întrebare pe care ți-o pui abia după ce parcurgi această alternare sofisticată de umbre și lumini care ilustrează convingător că albul nu e mereu alb și nici negrul nu rămâne negru.
Iar răspunsul nu e deloc previzibil. „Mass” e o meditație despre pierdere, durere, furie, acceptare și împăcare ce m-a făcut să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, deși nu sunt american, iar politica deținerii armelor mi-e străină.
Ce extrag din punerea în scenă a unui text american – nu mă dau în vânt după traducere! – de către doi exponenți remarcabili ai teatrului independent din România este un adevăr universal: poți merge înainte fără să ai toate răspunsurile și explicațiile.
Cred că asta și trebuie să facă omenirea: să nu uite ce s-a întâmplat, dar nici să nu o împiedice asta să meargă înainte.
Mass.
Text: Fran Kranz. Regie: Andrei și Andreea Grosu.
Scenografie: Vladimir Turturică.
O coproducție Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu și unteatru, București.
Seaside Stories
În loc de cronică la „Seaside Stories”, am scris așa pe Facebook:
Servus, Radu, îți scriu din spațiul în care ne-am văzut în septembrie la Constanța. Era frumos în septembrie la Constanța (ha-ha!), e frumos și-n mai. Tocmai se difuzează cântecul pe care nu te saturi niciodată să-l asculți, „Smooth operator” de Sade, e muzică bună aici.
Mi-s nomad teatral, am venit la mare ca să-ți văd „Seaside Stories”, aseară, într-o săliță de lângă barul în care sunt acum.
Te urmăresc prin toată țara, cum am fost și la Craiova, pentru „Inimă și alte preparate din carne” și „Câine cu om. Câine fără om”.
Urmează Iași, Târgu Mureș… Cum aș merge și-n secuime pentru „Floarea soarelui” – m-ai îmbolnăvit de galbenul de-acolo, aș descrie ce simt pentru acel spectacol cu ajutorul cuvântului velș „hiraeth”, îmi lipsește precum cântecul pe care nu-l voi auzi sau grădina în care n-am fost.
Pentru universul sonor te deranjez de data asta.
Mă bântuie bătaia vântului ăluia din deschiderea de la „Seaside Stories” cum mi s-a strecurat, vierme-n ureche, și iterația sonoră de la debutul spectacolului „Între noi totul e bine”. Acolo era un croncănit, bătea soarta la ușă, cam așa mi-a sunat, aici sunt țipetele unui pescăruș. Ascuțite, tânguitoare, curioase, comice, sfredelitoare.
Mă văd nevoit să ți-o zic de la obraz, Theodor Șoptelea e cel mai bun pescăruș din istoria dramaturgiei românești, prin ținută, alură, energie cinetică și sonoritate (Călin Ciobotari a zis-o mai bine decât mine: „una dintre cele mai reușite compoziții non-umane”).
Chestia e, Radu, că ție îți iese bine și când distribui oameni în roluri de oameni. „Seaside Stories” mă determină să fac o reverență.
Seaside Stories.
Texte: Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija.
Regie, scenariu, univers sonor: Radu Afrim.
Scenografie: Theodor Cristian Niculae.
Producție: Teatrul de Stat Constanța
Text de Horia Ghibuțiu | Teatru
