Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 15/09/2022
Clin D'oeil Film Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | OFELIA POPII “Îmi place când sunt pe teren nesigur”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | OFELIA POPII “Îmi place când sunt pe teren nesigur” Share CLIN D’OEIL | OFELIA POPII “Îmi place când sunt pe teren nesigur”
Ofelia Popii


În luna septembrie, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu prezintă premiera spectacolului MASS, de  Fran Kranz, regia Andrei și Andreea Grosu, o coproducție cu UNTEATRU ce o are în distribuție, alături de Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki și Marius Turdeanu, pe OFELIA POPII, una dintre cele mai valoroase și apreciate actrițe din teatrul românesc contemporan, pe care iubitorii acestei arte o pot (re)vedea online, pe platforma Scena Digitală, în montări care îi dau ocazia unor interpretări remarcabile precum Trei surori, Autobahn, Cerere în căsătorie sau Felii (care i-a adus Ofeliei Popii al treilea Premiu UNITER din carieră, alături de cele pentru Faust și Povestea prinţesei deocheate, ale lui Silviu Purcărete).

Dincolo însă de scenă, Ofelia Popii vine luna aceasta la întâlnirea cu cinefilii din toată țara, întrucât joacă unul dintre rolurile principale în Om Câine, primul lungmetraj de ficțiune al artistului vizual Ştefan Constantinescu, o dramă intensă despre dragoste și exil structurată sub forma unui Film Noir, ce are premiera astăzi, pe 16 septembrie 2022.

Faptul că în 2022 se împlinesc 10 ani de la debutul în film a marii noastre actriţe, în Undeva la Palilula (r: Silviu Purcărete) și Rocker (r: Marian Crisan), de atunci premiată cu Gopo pentru rolul din Q.E.D. (r: Andrei Gruzsniczki) și nominalizată pentru Moon Hotel Kabul (r: Anca Damian), a fost un bun prilej pentru a aduce în discuție raportul ei cu cinematografia ca artă performativă.

Ofelia Popii

OFELIA POPII Foto: Dan Susa

 

Om Câine vine la 10 ani de la debutul în cinema. Părea atunci că o să te vedem constant pe marile ecrane. Filmografia ta rămâne însă firavă în raport cu extrem de consistenta ta activitate teatrală. A fost ceva deliberat?

Deliberat, nu. Îmi place foarte mult filmul și cu siguranță mi-aş dori să lucrez mai mult, dar nu au fost oferte, ăsta-i adevărul.

Dar cum îți alegi proiectele? Întreb fiindcă, din ceea ce ai mai spus, reiese că la tine un rol esențial îl are intuiția și pofta ta de a te juca, şi s-ar fi putut ca scenariile primite să nu te captiveze.

Ai dreptate, dar în cazul filmului nu am avut acest principiu, pentru că oferta a fost deosebit de slăbuță… încât nu am mai stat să aleg. Dar, într-adevăr, preferința mea merge spre roluri care conțin acea “jucăușenie”, acel spirit ludic care mi se pare esenţial pentru creativitate. Mi se pare important să fie un rol “colorat”, dacă pot să zic așa.

Selecția asta o fac însă în teatru, unde ofertele sunt mai bogate, dar în film, pur și simplu, n-am avut ocazia, am luat ce a venit și ce s-a nimerit să coincidă și cu un timp posibil în programul meu. În general, când a venit o ofertă, mi-am făcut timp pentru ea. Adică am ratat câteva și îmi pare rău că, na, au fost evenimente și în viața mea.

Ofelia Popii

Moon Hotel Kabul (2018) Foto: AparteFilm

 

Ce oferă filmul și nu poate oferi teatrul de poate să nască în tine regrete?

În film nu sunt pe un teren atât de sigur. Deși pare că e vorba de aceeași meserie, din punctul meu de vedere, nu e.

Eu depind în teatru destul de mult de partener, ori în film, să zicem, doar în unele secvențe te poți baza pe partener, fiindcă în multe cazuri partener îţi e doar camera, care e ceva foarte rece… nu ai un răspuns uman. Şi ca să înveți asta necesită timp și experiență, să știi cum să te plasezi în legătură cu camera, adică, pe scurt, e vorba de o meserie pe care nu o cunosc. Dar aș vrea să o învăț, pentru că mă incită, exact cum era și teatrul la început.

Mie îmi place când sunt pe teren nesigur. Sunt mult mai curată în momentul în care nu știu cum se întâmplă lucrurile și dacă în teatru înseamnă deja un efort conștient pe care îl depun ca să ajung într-un punct, în film nesiguranţa e cumva asigurată, pentru că, pur și simplu, habar n-am despre ce e vorba… chiar nu știu.

Și când, în general, pe finalul unor filmări simt că atunci aș putea începe şi, dacă ar apărea un alt film, aș putea să-mi dau drumul, să merg mai departe şi să nu mă mai intereseze partea tehnică, urmează o pauză suficient de lungă încât să uit tot ceea ce-am prins și o iau de la capăt.

Ofelia Popii

Om Câine (2022) Foto: microMultilateral

 

Ofelia, spune-mi câteva cuvinte despre cum percepi tu povestea din Om Câine şi despre rolul jucat de tine, cel al consoartei bănuite de infidelitate de către soţul plecat la muncă în străinătate.

Am văzut filmul abia la TIFF și m-a surprins. Adică, în principiu, este rolul de care sunt cea mai mulțumită până acum… cred. Mă rog, l-am văzut doar o dată și, poate, când o să îl văd a doua oară voi începe să cârcotesc.

Mi se pare că are suficient de multe nuanțe, asta m-a interesat, de fapt, la personaj, pentru că n-aș fi vrut să fie o ființă prea încrâncenată. Ștefan [Constantinescu] îmi spunea mereu că vrea o femeie puternică și m-am gândit cum poți să fii puternică într-o situație din asta, de criză masculină constantă, mă rog, de criză în relație.

Și m-am gândit că, probabil, umorul e într-un fel salvarea unui om inteligent și am încercat să parez cu puțin umor, și, din ce am văzut în film, cred că asta a fost un lucru bun.

Nicoleta e o femeie independentă care reușește să aibă grijă de familie, adică de fiica ei, are două joburi, se descurcă. Calitatea ei se vede în raport cu mentalitatea asta care, din punctul meu de vedere, încă se regăsește foarte puternic, cel puțin la noi în țară, adică pretenția ca femeia să și muncească, să aibă grijă și de copii și, după aceea… “Da’ unde-i relația noastră?”, adică pretenții peste pretenții.

Ofelia Popii

Om Câine (2022) Foto: microMultilateral

 

Ai mai jucat roluri de mame singure, de femei puternice care luptă pe ambele fronturi, personal şi profesional, în Rocker şi în Q.E.D. Nu e prea multă bucurie în viața acestor personaje… în contrast cu tine, care spuneai: “Încerc să aleg astfel încât să îmi trăiesc viaţa în bucurie.”. Ei bine, nu ajung să te contamineze personajele, fie și pentru o perioadă scurtă?

Ba da, categoric! Absolut, da. Și eu pe ele, și ele pe mine. Ne influențăm reciproc viețile, ca să zic așa, dar asta e firesc, pentru că personajul trăiește cu mine.

Știu că în școală ni se cere și tindem spre treaba asta ideală cu detaşarea de personaj și, uneori, chiar și reușesc – adică am ieșit de pe platou, gata!, mă eliberez, mă calmez, mă liniștesc şi, după aceea, pun piciorul înapoi și dintr-o dată sunt iarăși personajul -, însă ar fi ciudat, probabil că ar trebui să fiu un pic psihopată să fac chestia asta într-un mod atât de limpede.

Mie mi se pare normal să mă gândesc la personaj, să întâlnesc oameni care mă influențează, mi se pare că toți mă inspiră în perioada aia, dar bănuiesc că şi ceilalţi actori sunt așa… absolut orice legătură, orice situație asemănătoare, ei automat o recunosc și mai găsesc câte o mică nuanță.

Mi se întâmplă să întâlnesc în perioada când mă pregătesc pentru personaj femei aflate chiar în situația respectivă, care mă “urmăresc” după aceea… uneori, chiar le și sun să le întreb ce mai fac.

Întrucât ai pronunţat cuvântul ‘școală’, în calitate de dascăl la Facultatea de Litere şi Arte, la ce argumente ai apela ca să recomanzi Om Câine unui student al tău?

Cred că e actorie de foarte bună calitate. Mă rog, mă includ și pe mine cu nesimțire maximă, dar ăsta mi s-a părut a fi un mare atu al filmului, pornind bineînţeles de la ‘Boogie’ [Bogdan Dumitrache, interpretul lui Doru, personajul masculin principal – n.r.], care chiar e foarte, foarte, foarte bun, până la cea mai mică apariție.

Distribuţia a fost foarte bine studiată și aduce o coloratură… adică mi se pare ca ai de studiat de la cum să construiești un rol de întindere, un rol principal, până la apariții, asta poți să înveți din film.

Apropo de studenți, anul trecut a fost prima promoție pe care ai călăuzit-o în calitate de profesor de an. Ca actor de teatru, interacțiunea cu publicul încă din anii formativi este esențială, ori ei au trăit izolarea dictată de pandemie. Cum ai încercat să îi ajuţi ca să depășească faza asta?

Eu am păstrat contactul cu ei în acea perioadă chiar mai mult timp decât, să zicem, ar fi fost în orar, atunci când ne-am fi întâlnit direct… pentru că era, cu-adevărat, nevoie de mult mai mult timp. Și am profitat ca să lucrăm exact pe zona asta de film, iar ei au fost foarte interesați.

Aveau teme, se filmau singuri şi, până la urmă, am scos chiar două filmulețe cu ei… adică am încercat să transformăm, cum am putut și noi, dezavantajul în avantaj, fiindcă în viaţă pot apare evenimente din astea. Uite, acum ne-am mai relaxat, dar când a început războiul [din Ucraina] și stăteam în subsolul nostru – că avem clasa la subsol -, am zis să profit de tot stresul și tensiunea cu anul I și să lucrăm pe improvizații pe tema războiului, căci o simțeam mai puternic cumva… și cred că le-a folosit.

Dar, altfel, teatrul? Eu nu cred că poate exista fără contactul direct. Adică alea cu teatrul online au fost doar niște încercări, niște exerciții, să nu ne ieșim din mână. Și pentru public și pentru noi, dar eu nu cred în așa ceva.

Dincolo de un rol sau altul, cum te raportezi la ce se întâmplă acum în jurul nostru, cu toate aceste crize?

Mi se pare că ne repetăm într-un mod mult prea prea crud. Cum să zic, ne învârtim într-un cerc care e tot mai strâns, timpul trece şi parcă nu trec perioade atât de întinse de timp în care noi uităm.

Mie mi se pare fascinant cum, în cursul unei vieți, eu ajung să văd lucruri groaznice repetându-se, probabil din dorința de putere…. de exemplu. Cred că dacă am fi un pic mai atenți la istorie, poate n-am repeta greșelile.

Ofelia Popii

OFELIA POPII Foto: Dan Susa

 

La începutul carierei în teatru, ai atras atenţia inclusiv prin modul de abordare al teatrului fizic, dacă ne gândim, de exemplu, la Othello?! al lui Andry Zholdak, din 2002. Cât de apropiată te mai simţi de rolurile care presupun acest, să-i zicem, arsenal corporal performativ?

Acum mai puțin ca atunci, din păcate, pentru că nu sunt o persoană foarte sportivă. Nu s-ar zice, dar nu sunt, doar m-am bazat foarte mult pe atuurile naturale.

Nu urmăream să impresionez prin mișcare sau printr-o corporalitate anume şi chiar m-a uimit la început când diferiți critici sau cronicari remarcau abilitățile mele fizice şi, la un moment dat, devenise o problemă pentru mine, pentru că mă gândeam că eu eram preocupată cum joc, citeam cărți de psihologie, iar ei erau impresionaţi de ce frumos mă mișc… mi se părea nedrept cumva.

Apropo de cărţi, ce mai consumi zilele astea în afară de teatru?

Am citit acum o carte despre psihopați, de exemplu, dar nu pot să-ţi zic că… m-a destins foarte tare. Legat strict de pregătirea unui rol, dacă ai fi într-o lume ideală în care ai primi distribuția cu trei luni înainte, ai putea să te pregătești special pentru rolul respectiv… față de realitatea în care, de cele mai multe ori, dai castingul și a doua zi deja începi lucrul.

În principiu, eu citesc înainte cât pot de divers ca să fiu pregătită pe diferite teme, pentru că apoi, în timp ce lucrez, nu mai pot să citesc în paralel… nu știu, am senzația că mă blochează. Cel mult recitesc, fiindcă eu obișnuiesc să citesc și să subliniez, sau să îmi amintesc o chestie așa cum era ea și să o caut, dar nu fac mai mult de-atât în timpul lucrului.

La Faust am reușit să fac asta doar pentru că mi-au zis cu câteva luni înainte că urmează să joc Mefisto şi-atunci am avut timp. Deși lucram la un alt spectacol în paralel, am reușit să citesc totuși, căci mă gândeam ce urmează, și am reușit să mă pun pe o direcție, dar în rest e de pe o zi pe alta. Din păcate.

Ofelia Popii

Om Câine (2022) Foto: microMultilateral

 

Revenind la Om Câine, a fost prima o primă colaborare a ta cu un regizor venit din afara industriei cinematografice locale, cu Ștefan Constantinescu, artist vizual multidisciplinar stabilit în Suedia. Vorbește-mi un pic de particularitățile relaţiei actor-regizor în acest proiect.

Poate să pară ciudat ce zic, dar eu nu țin atât de mult ca regizorul să aibă neapărat un limbaj foarte profesionist și să-mi demonstreze cât de multe cunoaște, adică să știu că a făcut el o școală bună și e activ în domeniu, nu pe asta se bazează încrederea mea în el, nu asta e important pentru mine… mie mi se pare important să comunicăm.

Ce m-a cucerit de la Ștefan a fost pasiunea pe care a pus-o în proiect, inclusiv după ce s-au terminat filmările, când făcea montajul… deci a pus tot sufletul lui acolo, şi-a jucat viața în filmul ăsta. A investit maxim și încă un pic din cât putea, iar asta mi s-a părut extraordinar! Şi a reușit cu pasiunea asta a lui, cu nebunia asta a lui, să ne contamineze și să ne strângă împreună pe toți, să mergem în direcţia pe care o voia, pentru că avea un anume tip de energie care nu admitea să te abați, să nu te concentrezi sau să nu fii acolo. Pur şi simplu nu putea concepe, era, efectiv, viața lui în joc. Deci pe mine m-a cucerit și m-a fascinat chestia asta la el, o consider cel mai important ingredient şi mă bucur foarte mult pentru el, că i-a ieșit filmul, mă bucur foarte, foarte tare. Căci, bineînțeles, avea șanse mari să meargă “nebunește”, să pună pasiune, dar să iasă o porcărie fără margini, ori mie mi se pare că i-a ieșit o treabă foarte, foarte bună.

Am avut de la început încredere în el, dar n-aș putea să zic de ce, fiindcă, într-adevăr, simțea lucrurile și le explica altfel, că, poate, nu știa să pună în cuvinte ce vroia să transmită și uneori era bulversant. De asta am și avut unele mici neînțelegeri, dar era fain că ne distram după aia, adică, la finalul zilei, când ne aminteam, lăsam la o parte toți nervii și aveam puterea să râdem de ce am înțeles eu, ce vroia el şi ce a ieșit până la urmă.

Ofelia Popii

Om Câine (2022) Foto: microMultilateral

 

Ce-mi spui mă face să te rog să definești libertatea pe care visezi să o ai din partea unui regizor în pregătirea unui rol…

Uite, de exemplu, cu Ștefan am avut chestia asta: a lăsat anumite secvențe la nivel de improvizație, ne-a lăsat libertatea să improvizăm. Au fost foarte multe secvențe care s-au tăiat pentru că era foarte lung filmul și, în final, nu au rămas toate secvențele improvizate, dar eu le-am văzut și erau bune.

Permanent spunea că are nevoie de ceva care să dea senzația că nu e stabilit dinainte, ceva spontan, și de la “ceva spontan” s-a ajuns efectiv la improvizat scene întregi și încă scene grele… şi mi-ar plăcea să lucrez la un proiect de genul ăsta în totalitate, că știu că s-au făcut astfel de experimente, dar eu n-am participat.

Deci mi-ar place mult să fie o creativitate din mai multe puncte de vedere, adică poate și textul să se creeze împreună, și situațiile, dar nu pot să zic totuşi că asta e libertatea pentru mine. Nu știu, mie îmi place să fie cât mai divers, faptul că pot să experimentez în foarte multe direcții mă fascinează.

Asta nu înseamnă că nu poți să găsești libertate și în repetiții sau în filmări care sunt foarte riguroase, dacă există un regizor care zice “Nu te abați de la text, repeți până totul se cunoaște”. Fiindcă sunt și regizori de genul ăsta, care repetă foarte mult, stabilesc tot și abia după nu știu câte repetiții apare viul, pentru că atunci tu numai nu te mai gândești la traseu, nu te mai gândești la nimic și nu mai joci, nu mai simți nevoia să arăți… e şi aia un tip de libertate.

Ai intrat în lumea filmului cu Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete, ca episod singular într-o colaborare născută la începutul anilor 2000, odată cu primele tale roluri din teatru, dacă ne gândim la Pilafuri și parfum de măgar ori la Cumnata lui Pantagruel. Pe ce s-a clădit relația voastră de rezistă atât de bine în timp?

Domnul Purcărete lucrează – sau, cel puțin, aşa a lucrat la spectacolele în care am fost şi eu – foarte, foarte mult pe improvizație.

Ne dădea diferite teme care, într-adevăr, sunau foarte apetisant – ‘lungul drum al găinii de la gură către bumbul curului’, de exemplu, era titlul unei teme pe care noi trebuia să o facem la Cumnata lui Pantagruel – şi, mai ales la început, mi s-a părut extraordinar că reușea, în felul său, ca orice ofertă care venea din partea noastră, deci implicit și a mea, să i se pare interesantă, ceea ce mă ajuta foarte mult, pentru că mă simțeam stimulată și apreciată.

Într-adevăr, bucăți din micile mele improvizații intrau în spectacol şi asta îmi dădea încredere în mine, mă simțeam foarte liberă… asta, apropo de ce înseamnă libertatea. El era un un regizor care apreciază foarte mult ludicul. Se joacă foarte mult, propune și mie chiar îmi place mult să lucrez în genul ăsta, să improvizez. Asta se întâmplă fiindcă are o foarte mare deschidere şi citește textele într-un fel al lui, de-ţi vine să zici: “Wow! Nu m-aș fi gândit!”.

În același timp reușește să creeze o atmosferă care e una foarte plăcută și, cum să zic, te simți primit foarte bine. E o personalitate cu multe nuanțe Silviu Purcărete şi e fascinant și la lucru și cum gândește și cum creează.

Ofelia Popii

Q.E.D. (2013) Foto: Ancuţa Iordăchescu

 

Cum a funcţionat apoi colaborarea cu Andrei Gruzsniczki la Q.E.D., practic primul tău rol de primplan în cinema?

Andrei venea de multe ori cu secvența modificată în dimineața în care trebuia să filmăm, dar nu în sensul că introducea în text nişte replici noi, nu, modificată doar delicat pe ici, pe colo, adică… cum e mai greu.

Pentru că el ţinea foarte mult ca acele modificări să fie introduse în filmare iar tu trebuia să fii foarte lucid, prezent și, mă rog, să-ţi lucreze bine memoria în primul rând, ca să poți să faci fix schimbările alea, fiindcă venea și îl deranja chiar și un simplu “dar” spus în plus în anumite scene. În altele nu. Dar de la fiecare filmare pot să spun că am plecat cu câte ceva.

După Q.E.D. am remarcat cel mai tare, de exemplu, cât de multe ‘reziduuri teatrale’ aveam, de care nu eram conștientă. Veneam eu după un spectacol și a trebuit să filmăm o secvență. Toți șușoteau și îmi dădeam seama că e ceva. Eu pun de obicei supărarea înainte şi mi se pare că dacă șușoteşte cineva, clar am făcut o prostie. Doar că nimeni nu îmi zicea nimic.

Până la urmă m-a chemat Velvet [Velvet Moraru, producătoarea filmului – n.r.] să-mi arate secvența și mi-am dat seama imediat ce nu era în regulă…. de atunci m-am uitat în continuu la cadru. Îmi place să mă uit la cadru ca să văd ce am făcut, fiindcă îmi dau seama imediat ce prostii fac, ce e greșit, lucruri de care, altfel, nu sunt conștientă.

Asta m-a ajutat mult și în teatru, pentru că eu detest actorii care funcționează după manierisme sau joacă într-un anume stil, chiar dacă, cum se zice, e stilul “lor”… adică nu mi-ar plăcea să fiu așa.

Cum vezi raportul actor-regizor din perspectiva experienței pe care ai a avut-o de cealaltă parte a baricadei, ca regizoare a filmului Cea mai frumoasă zi și a spectacolului de teatru după Mrozek? Cât de mult i-ai oprimat din această postură pe actori?

Aia a fost mai mult o joacă, aşa că nu pot să zic eu acum că am pășit deja… de celalată parte. Altfel, eu sunt de părere că trebuie să fii foarte prietenos în treaba asta, în teatru, să fii foarte cald. Sigur, probabil există un punct în care, mă rog, tensiunea își spune cuvântul și regizorii încep să se comporte un pic… necivilizat, dar nu cred că ei își propun deliberat chestia asta. Sau sper că nu își propun. Eu nu cred în genul ăsta de atitudine, dar deloc, deloc, deloc.

Dimpotrivă, am observat că lucrurile de genul ăsta se reflectă după aceea în produsul final. În teatru, probabil din cauza memoriei afective, de fiecare dată când se joacă spectacolul repetiţiile proaste reapar sub forma unei senzații de stres, de supărare.

Deci ca să-ţi răspund totuşi la întrebare, nu, nu i-am oprimat. Mi-am dat seama cât de greu le este regizorilor dacă eu cu doi actori, care-mi sunt și colegi, dintre care unul mi-e soț, m-am zbuciumat așa de tare. A fost obositor, într-adevăr, foarte obositor.

Ofelia Popii

OFELIA POPII Foto: Dan Susa

 

Ai făcut primul pas ca regizoare în… 2004. Atunci, la Gala HOP, luai premiu cu Pentru Alejandra.

Am și uitat de asta. Mie mi-ar plăcea să-mi fac un debut adevărat în regie, sincer zic, fiindcă mă pasionează, mă preocupă foarte tare și, de fiecare dată când am un proiect, în special în teatru, am și o părere despre cum aş face regia.

Adică am un spectacol imaginar al meu, să zicem, un spectacol interior care merge în paralel și care, după aceea, dispare în favoarea celuilalt. Mi-ar plăcea să fac regie, iar acum, cu studenții, am ocazia să mă apropii un pic mai mult de asta.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Dan Susa

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută