“NAVAJO JOE” (1966, r: Sergio Corbucci)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Probabil, revitalizarea şi afirmarea Western-ului ca gen cinematografic proeminent în a doua parte a secolului XX nu ar fi fost posibilă fără multitudinea de seriale de televiziune ‘de epocă’, din anii ’50, menite a consolida (in)voluntar în anii post-WWII în conştiinţa americanului obişnuit imaginea “naşterii unei mari naţiuni”, în care au debutat un mare număr de actori care, ulterior, aveau să devină chipuri întâlnite frecvent în producţiile din această categorie destinate marelui ecran: Harry Dean Stanton, L.Q. Jones, Warren Oates, John Carradine, ş.a.m.d.
Printre aceştia s-a numărat şi Burt Reynolds, mai popular ulterior pentru comedioarele sale din epoca VHS (francizele “Smokey and the Bandit” şi “The Cannonball Run”) şi respectat pentru rolurile din “Deliverance” sau “Boogie Nights”, decât pentru cele două Western-uri realizate în SUA, “100 Rifles” şi “Sam Whiskey” (ambele au avut premiera în 1969).
Burt Reynolds, descendent din indienii Cherokee, bifase (după ştiinţa mea) până la singurul său Western Spaghetti, “Navajo Joe”, nu mai puţin de şase seriale TV de gen din care aportul său a fost unul realmente consistent în “Riverboat” (20 de episoade, între 1959 şi 1960) şi “Gunsmoke” (50 de episoade, 1962-1965) şi, mai mult, era prieten cu Clint Eastwood (avea să facă echipă cu acesta în 1984 pentru “City Heat” al lui Richard Benjamin).
Datorită lui Clint (dar şi a puterii de persuasiune a legendarului producător Dino De Laurentiis), s-a lăsat convins să accepte rolul (în detrimentul lui Marlon Brando!) de înger al răzbunării Navajo, să îşi lipească pe cap o perucă neagră, să călărească un cal pictat în culori de ulei pentru a semăna cu unul din rasa Pinto şi să se umple de contuzii pe stâncile din Almeria.
Povestea lui “Navajo Joe” stă în picioare surprinzător de bine, chiar şi acum, după atâţia ani, prin consistenţă/densitate, calibrarea structurii narative (modul în care e prezentată criza, declanşare-analiză-identificare soluţii-gestiune) şi aproape neverosimilul – pentru standardele anilor ’60 – grad de violenţă (vezi bebeluşul din tren… “no witnesses”) care împreună, definesc o tonalitate extrem de întunecată pentru o peliculă ‘spaghetti’ destinată consumului de… masă.
Corbucci a avut inspiraţia, în opinia mea, să încerce să se detaşeze de Leone & Co. şi să îşi definească o viziune personală, mai apropiată de cineaştii americani, mai degrabă în linia precedentului său “Massacro al Grande Canyon” din 1964, şi să alterneze cadrele obţinute prin mişcări ample de cameră cu cele abrupte (introduse printr-un simplu cut), pentru a menţine dinamica vioaie, susţinută cu totul şi cu totul excepţional de muzica lui Ennio Morricone (pe generic semnează ca Leo Nichols), una dintre cele mai pătrunzătoare şi obsedante coloane sonore de Western pe care le-am ascultat în viaţa mea de cinefil.
Dincolo de temele necesare de susţinere a firului narativ, Morricone transformă filmul fără să vrea într-un produs subversiv prin recurenţa piesei de titlu orchestrată în diverse formule, unele de o complexitate greu de imaginat pentru o peliculă de larg consum, făcând (prin intermediul incantaţiilor, a intervenţiilor corale şi a inserturilor aparent stridente) din Navajo Joe un erou antic(!), un personaj de epopee în condiţiile în care istoria civilizaţiei Statelor Unite abia se întinde în întregime pe un secol şi ceva.
Asta în contextul în care punctul de plecare a plot-ului e foarte ‘incorect politic’, fiind legat de unul dintre episoadele istorice pe care americanii şi l-ar dori uitat: perioada când, oficial, guvernul SUA a dat bani oricărui alb, indiferent de “cazierul” acestuia, pentru fiecare scalp de indian predat pe proces-verbal către autorităţi (subiectul va fi reluat, într-o formă ceva mai edulcorată, în “The Scalphunters” a lui Sydney Pollack din 1968).
Într-o poveste în care o bandă numeroasă de vânători de scalpuri trebuie să îşi găsească o nouă sursă de venit căci oficialităţile locale refuză să le mai recunoască aportul civilizator şi pentru asta masacrează tot ce mişcă (civili din oraşe sau trenuri) nu ai cum să nu interpretezi drept subversivitate sau ironie faptul că numele cătunului este Esperanza (“… a peaceful community”), că burtoşii din comunitate, chiar în ajunul declanşării crizei, au probleme de a desemna “un şerif indian” fiindcă ei sunt “americanii” get-beget sau că, până la urmă, totul se reduce în Vestul Salbatic la ce ţine exclusiv de stomac şi de boaşe:
“I found two girls!/What about the horses?/Let them find their own girls!”.
Dincolo însă de toate aceste consideraţiuni, la o revizitare a filmului, Navajo Joe se dovedeşte a fi un proto-Rambo!
Nu glumesc, ba chiar mă întreb legitim dacă David Morrell (creatorul personajului) nu s-a inspirat în mod substanţial din pelicula lui Corbucci… să mă explic prin inventarierea similitudinilor: un solitar neînţeles şi neacceptat, marginalizat de societate şi hăituit de trupeţi înarmaţi, care îşi are refugiul într-o mină părăsită, utilizează cu precădere cuţitul său cu lamă supradimensionată, dar fără a neglija armele de foc, iar singurul său aliat rămâne mediul natural, un individ taciturn (până la a fi monosilabic) a cărui cauză personală se identifică cu lupta pentru supravieţuire, iar prin intermediul propriilor experienţe, moartea îi este mai familiară decât viaţa, cu un look (ex. tunica fără mâneci) ce pare obţinut din improvizaţii determinate de stilul ascetic de trai, se războieşte cu membrii unei comunităţi care, ajunsă prematur într-un stadiu de confort burghez, se dovedeşte incapabilă să se protejeze fără sprijin de ‘specialitate’… m-am abătut de la subiect, nu vorbim de “Rambo: First Blood”? Oops!
Din spatele camerelor de luat vederi mai apare o asemănare: după prima vizionare, atât Stallone, cât şi Reynolds, şi-au urât fiecare filmul, mai târziu diferenţa fiind aceea că Sly a tăcut din gură date fiind încasările, dar Burt a continuat să susţină că a fost cea mai mizerabilă experienţă profesională din întreaga sa carieră, mai ales că a fost dezamăgit că nu Sergio Leone era regizorul (chiar şi acum se referă la “the wrong Sergio” în declaraţiile sale uitând pe de-o parte că, în istoria Western-urilor Spaghetti, a mai existat şi un al treilea, Sergio Sollima (“Faccia a faccia”, “La resa dei conti”), iar pe de alta că, tot în ‘66, anul lui “Navajo Joe”, Sergio Corbucci este cel care l-a inventat pe nemuritorul… Django).
