“5 CARD STUD” (1968, r: Henry Hathaway)
‘Stud-ul de cinci cărţi’ este o variantă de poker non-poziţional bazată pe principiul că fiecare jucător primeşte succesiv 5 cărţi, din care prima este cu faţa în jos, iar celelalte la vedere pentru a permite re-evaluarea mizei, al cărei apariţie a fost detectată în timpul Războiului de Secesiune.
Acţiunea acestui Western cu pretenţii de Thriller se petrece în 1880, la puţin timp după încheierea ‘Reconstruction Era’ postbelice, dar are mai puţină legătură cu conjunctura istorică, vrând să profite de fapt de contextul înfloririi economice într-un stat aflat chiar în buricul Americii, Colorado, teritoriu de tranzit odinioară spre Vest pentru prospectorii intraţi în goana după aurul californian, spaţiu de dispută constantă între coloniştii europeni, amerindienii (dovezi ale prezenţei Naţiunii Uti/Native Americans în zonă datează de acum 13,000 de ani) şi spaniolii/mexicanii de la graniţa de sud.
Am făcut acest preambul pentru a o disculpa preventiv, măcar în parte, pe autoarea scenariului, Marguerite Roberts, cea care a semnat şi clasicul “True Grit” (tot al lui Hathaway) un an mai târziu, încercând să arăt că, plecând de la nuvela lui Ray Gaulden, biata de ea a făcut eforturi serioase să îşi contextualizeze cât mai bine povestea.
Asta apropo de observaţiile mele critice de mai jos, dar să nu divagăm prematur.
Plot-ul:
Cartoforul profesionist Van Morgan (Dean Martin – “Rio Bravo”, “4 for Texas”, “Texas Across the River”) părăseşte dezgustat, pe nepusă masă, cătunul Rincon – unde se complăcea să despoaie localnicii la masa de joc – după un incident nocturn în urma căruia un străin ajuns accidental în localitate este linşat de câţiva fermieri conduşi de Nick Evers, interpretat de Roddy McDowall (“Planeta maimuţelor”, în care acesta joacă rolul lui Cornelius, avusese premiera în acelaşi an), şi se mută pentru a-şi câştiga în continuare existenţa ca ‘mânuitor de cărţi’ în Denver, aflat la 100 de mile depărtare. “You don’t hang a cheat.”.
Între timp, în cătunul care începe să îşi schimbe aspectul datorită anunţării construcţiei căii ferate spre St. Louis şi a descoperirii unor noi resurse aurifere (‘ochiul dracului’), îşi face apariţia un predicator, Jonathan Rudd (Robert Mitchum – “River of No Return”, al lui Jean Negulescu şi Otto Preminger, “El Dorado”, al lui Howard Hawks), un man in black posesor de Colt.45 argintiu ce nu are vreo ezitare să se folosească de acesta pentru a atrage atenţia potenţialilor doritori să participe la slujbele sale duminicale. Nick Evers îl întreabă aparent inocent în capela renovată pe Rudd,
“Vrei să devii conştiinţa acestui oraş?… Te-a ales cineva?”, iar răspunsul sigur de sine vine sec, asociat cu un zâmbet subţire: “Dumnezeu. Şi domnul Colt, al cărui nume este Samuel. Destul de biblic, nu-i aşa?”.
Debutează inexplicabila serie de crime… proprietarul magazinului mixt înecat în făină, apoi cowboy-ul strangulat cu sârmă ghimpată, ambii din gaşca celor aşezaţi la masa de poker în noaptea spânzurării trişorului necunoscut, fapt ce îl determină pe Van, în urma avertismentului lui Little George, omul de încredere a patroanei saloon-ului (Yaphet Kotto – Kananga din James Bond’s “Live and Let Die”, ce debutase ca figurant în Western-ul “4 for Texas”, al lui Robert Aldrich), să revină în Rincon ca potenţială pradă menită a scoate din umbră ucigaşul.
Asta, spre disperarea surorii lui Nick, Nora (Katherine Justice – “The Way West”), fata unui baron local ce are potenţa financiară de a oferi recompense de câte 1,000 de dolari pentru prinderea autorilor, care îl iubeşte pe Morgan sincer şi cast de o bună bucată de vreme (staţi calmi, totul se rezumă la pupături firave în public).
În prima sa jumătate de oră, filmul este relativ îngurgitabil, cu o singură excepţie… coloana sonoră neinspirată a lui Maurice Jarre, amintind la început mai degrabă de un Thriller Noir european decât de Western şi cu o vestimentaţie anacronică de serial TV sau de teatru de revistă Off-Broadway, pentru a involua halucinant spre linii melodice cu accente franţuzeşti (apariţia reveredendului în oraş) sau chiar tradiţional germane (reîntoarcerea lui Morgan), însoţite de armonii dramatice interpretate la pian.
Din acest punct, situaţia devine aproape dezastruoasă odată cu inserturile telenovelistic-infantile (idila Van-Nora) asociate cu asocieri forţat amuzante, debusolante pentru un Mystery-Thriller, precum cea dintre bărbieritul lui Morgan, primul contact cu patroana Lily Langford (Inger Stevens) şi reunirea celor patru supravieţuitori din fatidica noapte, în timpul căreia Van le atrage atenţia celorlalţi că ucigaşul ar putea fi chiar unul dintre ei, temătorul că vreun complice ar mărturisi totul în faţa judecătorului dacă ar fi identificaţi.
Al doilea scenariu dezbătut de protagonişti este cel al unui misterios străin de comunitate, responsabil de pusul florilor proaspete pe mormântul atârnatului în ştreang (un “flowerpicker”, ca o aluzie la ‘The Carnation Gold Rush’).
Ancheta nocturnă a cartoforului debutează cu o vizită la Lily şi un schimb de replici aiuritor: “Sometimes the truth is action, not words.” /“Act!”, dar crimele nu se opresc aici. Who dunnit? Mister à la Agatha Christie.
Ca să nu ruinez suspansul, căci, repet, filmul nu se vrea a fi o comedie, nu mai continui cu amănuntele, dar presupun că v-aţi făcut deja o idee despre această însăilare de momente care, nici narativ şi nici estetic, nu puteau dobândi credibilitate sau coerenţă, chiar dacă au fost puse în scenă de către veteranul Henry Hathaway (“Rawhide”, “The Sons of Katie Elder”), mai ales când, în distribuţie, britanicul Roddy McDowall dă ca nuca’n perete, Robert Mitchum îşi autopastişează rolul fanaticului religios din “The Night of the Hunter” al lui Charles Laughton şi, mai mult, e evident pentru oricine că Dean Martin, nerefăcut psihologic după dizolvarea Rat Pack (moartea lui Marilyn Monroe, scăderea popularităţii în Las Vegas a trupei lor de performeri cheflii datorită legăturilor lui Frank Sinatra cu Mafia, retragerea lui Joey Bishop generată de problemele sale de sănătate) joacă la minima rezistenţă… de altfel, pe parcursul filmărilor, Dino aproape nici n-a ieşit din rulota sa, preferând să se uite tot timpul la televizor sau să o tăvălească printre pilote pe Inger Stevens.
Consecinţa?
Nu există nicio chimie detectabilă pe platou între Martin şi Mitchum (“Without important exception, all of these titles, stories and settings are interchangeable, to say nothing of the stars, some of whom are beginning to look as if they’d been hatched from dinosaur eggs.” – Vincent Canby, The New York Times, 1968), mai ales că cel din urmă era deja sictirit la culme de faptul că, pentru a apare în “5 Card Stud”, a refuzat rolul lui Pike Bishop din… “The Wild Bunch”, al lui Sam Peckinpah.
Norocul lui William Holden! Verdict personal: extrem de eterogen şi artificial construit în ansamblu, poate fi creditat cu… contra-performanţa de a fi insuficient de prost încât să fie încadrabil măcar în spaţiul esteticii Camp.
Asta nu înseamnă neapărat că e de ne-vizionat o dată.
Recomandarea mea este totuşi să căutaţi să vedeţi o posibilă sursă de inspiraţie non-Western (prezumţia mea) pentru acest film ubliabil, Noir-ul lui William Dieterle, “Dark City”, din 1950, cu Charlton Heston şi Viveca Lindfors.
Ca să nu pară că vreau să îmi impun părerea referitor la “5 Card Stud”, îl voi cita pe Andrew Pragasam din cronica sa publicată pe thespinningimage.co.uk:
“The script takes ages to establish its plot and even after things finally get going Hathaway weaves the mystery in none too compelling fashion.
There are fight sequences and shootouts that go nowhere and add nothing before the film reveals the murderer far too early, though his identity won’t surprise anybody.
Still there is a mildly intriguing twist regarding his motivation and the machinations of a key conspirator along with a nice touch when Van eventually identifies the culprit thanks to a clever clue provided by a dead man.”.
Anecdotică de final:
în “5 Card Stud” are un cameo fiul lui Pancho Villa, José Trinidad Villa Casa, care a mai jucat, tot necreditat pe generic (deci aproape imposibil de identificat), şi în “The War Wagon” din 1967 şi “The Scalphunters” din 1968.
