VIDEODOME | “HAIL, CAESAR!” (2016, r: Ethan & Joel Coen)

În „Hail, Caesar!”, fraţii Coen adună o distribuţie stelară — Clooney, Brolin, Tatum, Swinton, Fiennes — pentru a recrea culisele Hollywood-ului anilor ’50, prins între ameninţarea televiziunii, paranoia comunistă şi nevoia disperată de reinventare.

Rezultatul, însă, seamănă mai degrabă cu un joc egomaniac al celor doi cineaşti răsfăţaţi decât cu un tribut sincer adus unei epoci de aur.

Anii ’50. Hollywood

Industria de vise născută datorită cererii de alimentare a nevoilor consumeriste ale publicului american post-WWII – sute de filme produse, “Citizen Kane”, Humphrey Bogart, Alfred Hitchcock, “The Best Years of Our Lives” ş.a.m.d. – în contextul în care apăruseră fast-food-urile (McDonald’s/1955), cinematografele Drive-In (de la 400, au ajuns ca număr în mai puţin de un deceniu la aproape 5000), primul card de credit (“Diners Club”, 1951) şi, mai ales, televiziunea (peste zece milioane de familii aveau televizor în casă în 1950), se vedea nevoită să îşi redefinească poziţia în ceea ce priveşte plătitorii de bilete, acum interesaţi de pericolul nuclear, de emergenţa speculaţiilor SF sau de rebeli atipici personalizaţi de noii veniţi: Paul Newman, Marlon Brando sau James Dean.

Un soi de film-jucărie creat de copiii răsfăţaţi de la Hollywood

În acest context, marile studiouri de la Hollywood, încă închistate în vechile reţete (musical-uri cu piese fredonabile, western-uri fără pretenţii, filme epice de inspiraţie istorică sau biblică, poveşti siropoase sau eroice de război), s-au văzut nevoite să lupte cu independenţii din companiile de producţie sau cu artiştii/creatorii mai puţin dispuşi la compromisuri atunci când au realizat potenţialul întineririi publicului-ţintă.

Prin urmare, au încercat să readucă lumea în sălile de cinema atât prin diversele inovaţii tehnice (VistaVision, Cinemascope, Cinerama, tentativele de 3-D), cât şi printr-o legare mai strânsă de glie a vedetelor aflate deja sub contract cu ele. Acesta e cadrul în care se consumă “Hail, Caesar!”, un soi de film-jucărie creat de copiii răsfăţaţi de la Hollywood, fraţii Coen.

Când ai pe şemineu patru premii Oscar, trofee de la Cannes – inclusiv Palme d’Or – sau BAFTA, când orice actor pe care l-ai suna îşi dă instantaneu acceptul să joace în filmul tău fără să fi citit scenariul, deci numai în baza reputaţiei pe care o ai ca cineast, este cumva de înţeles că ţi se urcă faima la cap şi te crezi… ‘King of the World’. Din păcate, cu “Hail, Caesar!”, Coenii îşi arată în mod deranjant – în opinia mea – dispreţul faţă de publicul de masă printr-un produs egomaniac, deci realizat pentru satisfacţia lor personală şi nu pentru a oferi ceva memorabil în Pop culture.

Micro-frescă a showbiz-ului hollywoodian

Voi încerca să îmi justific în continuare duritatea abordării, atât în ceea ce priveşte subiectul, cât şi obiectul filmului. Subiectul, adică scenariul: în fapt, filmul este centrat în jurul unui singur personaj, Eddie Mannix (Josh Brolin), manager de studio (fictivul Capitol Pictures, nume pe care l-am mai întâlnit în fraţilor Coen, “Barton Fink”) prin intermediul căruia, aparent, cineaştii vor să ofere o micro-frescă a showbiz-ului hollywoodian.

Senzaţia pe care o ai însă după vizionare nu e aceea a unei lucrări finalizate, admirabile, semnate cu mândrie de autori, ci a unui crochiu realizat fugitiv şi în dorul lelii cu ajutorul colaboratorilor (aici, legendarul DoP Roger Deakins e singurul ce pare a înţelege cum stă treaba), un puzzle infantil construit pe un plot neatractiv şi fără o miză substanţială. Starul megaproducţiei – cu titlul incitant… “Hail, Caesar! A Tale of the Christ” – pe care o pregăteşte studioul, vanitosul Baird Whitlock (George Clooney), este răpit de către doi figuranţi şi predat pentru obţinerea unei răscumpărări grase unui grup de scenarişti comunişti.

Asta e doar una dintre problemele lui Eddie, care trebuie să se îngrijească de o mulţime de alte lucruri în numele studioului, de la respectarea calendarului de producţie la protejarea vedetelor acestuia din punct de vedere al potenţialelor probleme de PR.

Nu poate fi perceput ca o comedie

“Hail, Caesar!” nu poate fi perceput ca o comedie, fiindcă scenele care îţi smulg (maximum) un zâmbet sunt foarte rare, şi nici ca un tribut adus cinematografiei anilor ’50, în ciuda plimbărilor prin genuri şi pe platouri, deoarece aceste sunt atât de rapid expediate încât, pur şi simplu, dincolo de senzaţia de pură inventariere mecanică, orice tentativă de comentariu satiric este trimisă în derizoriu, dacă avem în vedere atitudinea politically correct de consultare a tuturor bisericilor apropo de filmul cu subiect religios, persuasiunea şi şantajul economic, jocurile de putere în ceea ce priveşte imaginea publică.

Nici despre filmul în sine nu se poate scrie chiar de bine, deoarece, chiar dacă, în plan estetic, avem o imagine cool a măruntaielor Cetăţii Viselor din acei ani, concoctată de Deakins, scenografii Jess Gonchoe şi Nancy Haigh (“True Grit”) şi compozitorul Carter Burwell (“Where the Wild Things Are”), problema este ce găsim înăuntru, odată invitaţi. În pofida defilării unei pleiade de vedete (“movie stars playing movie stars”), acestea rareori interacţionează una cu alta, sporadic şi doar pentru câteva zeci de secunde, ceea ce exclude generarea unor întâlniri memorabile pe marele ecran, iar întregul film dă senzaţia unui colaj în care s-au pus laolaltă scene filmate cu totul independent, unite între ele cu un lipici de calitate îndoielnică.

Mai mult, cu puţine excepţii (Fiennes, Tatum, Swinton), cam toţi par a juca în pauzele de filmare ale altor proiecte, într-o punere în scenă pentru prieteni şi familie, destinată exclusiv amuzamentului acestora şi nu într-o producţie care, teoretic, ar avea ceva de transmis publicului larg. Bine, bine, “Hail, Caesar!” nu este un omagiu adus industriei americane a filmului şi nu este o comedie… atunci ce este?

Sincer, chiar nu ştiu şi, după ce l-am văzut, nici nu îmi doresc să aflu răspunsul, deci depinde de standardele fiecărui privitor. Nu poate fi catalogat drept un film prost, pentru că are unele elemente care îl fac vizionabil la nivel basic, dar, cu certitudine, nu aspiră la a fi încadrat în spaţiul estetic Camp.

Altfel spus, cred că acest film fără scop poate fi consumat doar din perspectivă… lightweight, adică ceea ce poate distrage atenţia de la inconsistenţa scenariului este eventualul exerciţiu de a recunoaşte şi inventaria actorii care s-au pus fără ezitare la dispoziţia fraţilor Coen, iar aici mă voi mulţumi să enumăr doar câţiva (evident, nu îi mai menţionez pe cei deja amintiţi anterior).

Ralph Fiennes în rolul regizorului specializat în melodrame de salon care e obligat să îl re-educe pe starul Western venit din lumea frustă a arenelor de rodeo Alden Ehrenreich, diva-înotătoare Scarlett Johannsson, care-şi găseşte sufletul pereche în durduliul“professional person” Jonah Hill.

Tilda Swinton în dublul rol al gemenelor jurnaliste ce se concurează în presă în materie de bârfe (trimiterea e la rivalitatea dintre Hedda Hopper şi Louella Parsons), Christopher Lambert, care regizează Musical-ul avându-l în primplan pe Channing Tatum şi al său număr agreabil (recunosc) de Step Dance pe homoeroticul “No Dames”.

În roluri secundare sau cameo-uri apar canadianca Alison Pill (soţia lui Eddie), Michael Gambon, ca narator (căci avem inclusiv voce din off), Clancy Brown ca aghiotant al lui Clooney în filmul despre Hristos şi… Dolph Lundgren, comandantul submarinului sovietic.

Filmul se poticneşte

Practic, filmul se poticneşte, fără a-şi reveni din acest punct de vedere, între două extreme, reprezentate de realistul şi credibilul Eddie şi, respectiv, caricaturala vedetă de la Hollywood care dezertează idealist în URSS, bad guy-ul Burt Gunrey.

Interesant este că Eddie Mannix, interpretat aici de Josh Brolin, a existat în realitate, şi a rămas în memorie ca unul dintre cei mai eficienţi fixeuri din anii respectivi, însărcinaţi cu protejarea vieţii private a vedetelor şi a imaginii lor publice, iar imaginarul Burt (Tatum) simbolizează paranoia generată de ‘ameninţarea comunistă’, care a determinat House Un-American Activities Committee să pună la îndoială convingerile democratice şi să ancheteze sub suspiciunea de simpatizare cu sovieticii câteva sute de profesionişti de la Hollywood, dintre care, mare parte, erau, într-adevăr, scenarişti de filme de mare succes.

Eddie Mannix, expert în managementul riscurilor (ofertat insistent de Lockheed), spune la un moment dat: “People don’t want facts, they want to believe!”. Pe mine, “Hail, Caesar!” m-a făcut să cred, dar în existenţa… nimicului.

Pelicula, ce nu are un public-ţintă identificabil, nu este altceva decât o bucată de sticlă frumos colorată pe care fraţii Coen le-o aruncă în mod superior ‘băştinaşilor’ amuzându-se anticipat de reacţia lor entuziastă… o bucată de sticlă frumos legată de un lănţişor – contextul ofertant – şi înconjurată de alte pietricele strălucitoare – actorii – dar care nu poate fi etichetată drept o bijuterie, ci un obiect de artizanat pe care îl poţi găsi cu doi firfirei într-un târg de vechituri din New Mexico.

Sincer, la ce distribuţie a avut acest film, mai degrabă aş fi preferat un documentar în care actorii implicaţi să îşi expună cu onestitate părerile asupra cinematografiei anilor ’50.

Ca să nu credeţi că îmi propun cu tot dinadinsul să fiu tendenţios, includ aici un citat din tabăra celalaltă, publicat acum un deceniu în revista “Rolling Stone”:

“Trying to stay moral in this Hollywood Babylon, Mannix wrestles with a cosmic question: Should he put his faith in the God of Job or the unseen studio deity who phones in his commandments? Mannix sweats it. Maybe the Coens do too. But their film never loses its exhilarating buoyancy. The Coens love these debauched children and the genre films they turn out with such batshit glee… ‘Hail, Caesar!’ is a valentine to on-the-fly filmmaking, from two control freaks. And everything, nihilistic despair included, works like a charm. It’s not easy to whip up a fizzy throwaway that’s also a serious pleasure. Would that it ’twere so simple. Yet the Coens pull it off in style. They’re indispensable.”.

» Text de IOAN BIG | Videodome