Cultura, pe care deseori o fetișizăm, nu vreo relicvă închisă în sticlă securizată într-un muzeu și nici cuantificabilă în numărul de turiști care cumpără înghețată la suprapreț pe centru. Nu e măsurabilă nici în suma finanțărilor publice, în numărul comunicatelor de presă, în cifrele umflate de spectatori sau stelelor care ți-au călcat piatra cubică.
Un consultant de dezvoltare organizațională a zis demult, suprasimplificând dar oferind niște claritate în plus, că e despre “cum facem noi lucrurile pe-aici”. Adică ar fi despre cum trecem noi strada, ce facem cu un rucasac sau un portofel găsit pe o bancă. Cum știm noi să facem un rebranding. Cum ne tratăm profesorii, cum ne creștem copii, ce sfaturi le dăm tinerilor, ce oportunități le dăm. Întârziem? Ne ținem de cuvânt? Cum ne vopsim fațadele blocurilor. Ne pac copacii, sau îi tăiam să avem mai multă lumină în casă, ori pentru niște extra-spațiu la terasă? Reciclăm? Risipim? Ne urcăm în mașină pentru un drum de 10 minute? Ne credem deștepți la toate? Colaborăm? Ne ascultăm? Trimitem articolul la timp la revistă?
Lucrurile ăstea sunt mai puțin prezentabile decât “cel mai mare”, “cei mai mulți”, “ambasadorul…”, “președintele…” și țin mai mult despre plictisitorul făcut al patului dimineața. E despre deprinderi care se câștigă greu și necesită efort constant, dacă nu aș urî acest cuvânt, aș spune “determinare”.
Primăvara vine la Sibiu cu mare agitație mereu. Ne scuturăm kilogramele acumulate de pe urma sărbătorilor creștinești și apoi portofelele în aer pentru sărbătoarea anuală a generozității în alergare. Bugetele familiale trebuie cântărite cu chibzuință pentru acest Crăciun din mai, deoarece toți cunoscuții aleargă și nu ai ce face. Trebuie să pregătești donațiile mamei, ale tatălui, ale copilului, ale colegilor de serviciu, ale prietenilor de la fotbal, plus doctorul copilului și tipa aia care aleargă în fiecare an pentru bibliotecile de la sate și doct – nu te poți abține.
Așa facem noi lucrurile pe-aici.
