“TWO-LANE BLACKTOP” (1971, r: Monte Hellman)
“Two-Lane Blacktop” rămâne un road-movie cult, emblematic pentru Route 66 şi esenţial pentru deschiderea cinematografiei americane faţă de producţiile artistice experimentale, non-comerciale, de la începutul deceniului şapte, ales pentru prezervare în Biblioteca Congresului de către National Film Registry (NFR) în 2012 (alături de “Dirty Harry”).
Pentru a sublinia importanţa pe care americanii au ajuns să o acorde lui “Two-Lane Blacktop”, vă reamintesc că NFR are dreptul să propună anual un maximum de 25 de titluri de filme (inclusiv documentare) menite să completeze moştenirea culturală a SUA, care să fie “culturally, historically, or aesthetically significant films”, şi că, pe parcursul timpului, până la cele două titluri menţionate mai sus, au mai fost alese doar alte cinci producţii cinematografice realizate în 1971 (“The Hospital” în 1995, “The Last Picture Show” în 1998, “Shaft” în 2000, “The French Connection” în 2005 şi “McCabe & Mrs Miller” în 2010), iar toate acestea se regăsesc pe lista nominalizaţilor sau a câştigătorilor de Oscar la diverse categorii… ceea ce nu e cazul cu filmul lui Hellman.
Mai mult, acesta a fost selectat în condiţiile în care încă rămân pe dinafara Bibliotecii Congresului mult mai angajatele “Klute” a lui Alan J. Pakula şi “Bless the Beasts and Children” al lui Stanley Kramer sau mai provocatoarele “Carnal Knowledge” (Mike Nichols) şi “Straw Dogs” (Sam Peckinpah), de asemenea produse în 1971.
Povestea filmului (ce are extrem de puţine dialoguri) este foarte simplă: un tandem de tineri taciturni (‘Şoferul’ şi ‘Mecanicul’) pasionaţi de maşini ce bântuie în Chevrolet-ul lor (model din 1955) prin sud-vestul Statelor Unite în căutare de curse din care să-şi asigure traiul de pe azi pe mâine fac cunoştinţă cu un şofer mitoman între două vârste (‘G.T.O’), care conduce un Pontiac GTO nou, fabricat în ’70, şi se angajează într-o cursă de traversare a Americii.
Cine ajunge primul la Washington câştigă maşina celuilalt.
“Two-Lane Blacktop” este o alegorie cinematografică despre existenţa umană în care călătoria pe şosea (viaţa şi diversele etape ale ei) spre o destinaţie şi spre un obiectiv bine definit este mai importantă decat finalitatea însăşi (sfârşitul lui “Two-Lane…” este definitoriu: ultimul cadru a filmului ia foc în proiector) căci Monte Hellman, având cursa ca pur pretext, îşi construieşte psihologic personajele prin cumulul treptat de antagonisme ce răzbat între ele în fiecare mic moment on the road (vechi vs. nou/tradiţional vs. modern/libertate vs. închistare/prejudecată vs. aspiraţie/libertate de exprimare vs. auto-cenzură/matur vs. infantil).
Temele post-Woodstock lansate de “Easy Rider” ce definesc generaţiile de început de ani ’70 sunt toate prezente: machoismul şi obsesia pentru maşini de putere (‘Şoferul’ şi ‘Mecanicul’ comunică mai mult cu Chevy-ul lor tunat decât între ei iar când acest lucru se întâmplă, invariabil, subiectul este tot ‘Maşina’), embrionul revoluţiei sexuale şi al feminismului (reprezentat de cel de-al patrulea personaj, ‘Fata’, jucată de Laurie Bird), meditaţia asupra utilizării (i)responsabile a libertăţii depline, dezrădăcinarea emoţională şi posibilele ei consecinţe (însingurare, derută, interiorizare) ş.a.m.d.
Îl compătimesc pe spectatorul care va pune filmul în player închipuindu-şi că, dacă e vorba de maşini şi de curse, va viziona un proto -“Fast and the Furious” căci este vorba despre exact opusul acestuia.
Dinamica este lentă iar acţiunea evoluează greoi tocmai pentru că nu e vorba de o competiţie auto ci de cursa în care s-a angajat în viaţă fiecare… cu el însuşi.
Distribuţia este inedită, mai ales pentru pasionaţii (şi) de muzică: ‘Şoferul’ este cantautorul James Taylor, câştigător a cinci premii Grammy, inclus în 2000 în Rock & Roll Hall of Fame, pe atunci în plină ascensiune după hiturile “Fire and Rain” şi cover-ul după Carole King “You’ve Got A Friend” iar ‘Mecanicul’ este Dennis Wilson, bateristul legendarului grup The Beach Boys.
Sunt singurele apariţii a celor doi muzicieni într-un film de ficţiune!
G.T.O este jucat de vechiul colaborator a lui Monte Hellman, Warren Oates (cunoscut publicului mai ales datorită filmelor lui Sam Peckinpah sau a rolurilor din “Badlands” a lui Terrence Malick şi “Dillinger” a lui John Milius).
Cât despre ‘Fată’, Laurie Bird era fotomodel când a fost descoperită de regizor şi după “Two-Lane…” avea să mai apară în doar două filme, “Cockfighter” a lui Hellman, tot cu Oates, în care joacă rolul soţiei lui Harry Dean Stanton (prezent ca autostopist gay şi în “Two-Lane…”) şi ca prietenă a personajului lui Paul Simon în “Annie Hall” a lui Woody Allen (1977).
Devenită între timp fotograf, Bird avea să se sinucidă în apartamentul iubitului său, Art Garfunkel, în primăvara lui ’79.
Despre autorul lui “Two-Lane Blacktop”, cineastul Monte Hellman, reamintesc doar că s-a lansat în producţia de serie B ca protejat al maestrului Roger Corman, că, prin rolurile de început oferite, este, alături de Corman, unul dintre responsabilii de ascensiunea la Hollywood în anii ’60 al lui Jack Nicholson (“The Terror”, “Flight to Fury”, “Back Door to Hell”, plus Western-urile “The Shooting” şi “Ride in the Whirlwind”) şi că, după o lungă pauză, a revenit fulminant în atenţia cinefililor prin “Road to Nowhere”, nominalizat pentru Leul de Aur la Festivalul de film de la Veneţia în 2010!
Text de IOAN BIG | Videodome
