ANDREEA VASILE: “Mi se pare că nu exişti ca actor, dacă nu ai încredere”
Cu rolurile din Ramon, Rom-Com ce a ocupat un loc fruntaş în box-office-ul românesc, și cel din serialul de spionaj Spy/Master, care a avut premiera la sfârșit de februarie în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, îndrăgita actriţă ANDREEA VASILE a revenit în mod strălucitor în atenția cinefililor, nostalgici încă după Nico din serialul Umbre sau Rodica din Charleston-ul lui Andrei Creţulescu.
A vorbi de revenire nu înseamnă că Andreea Vasile și-ar fi luat o pauză de lucru sub scuza pandemiei, nici pe departe, ci, pur și simplu, filmele ei din ultimul timp (încă) nu s-au difuzat la noi, fiind producții internationale, indiferent că ne gândim la comedia de un extraordinar succes anul trecut în Cehia și Slovacia, V lete ti piovem, în care joacă și Pavel Bartoș, drama de epocă The World to Come, cu Casey Affleck și Vanessa Kirby, care a avut premiera la Festivalul de la Veneția în 2020, sau la nelansatul Biopic britanic Seacole, despre o asistentă medicală în timpul Războiului din Crimeea.
Actriță de film, teatru și televiziune de certă valoare, Andreea Vasile a participat pentru a treia oară la Berlinale, Spy/Master fiind primul serial produs în România selectat în competiția prestigiosului festival și acesta a fost punctul de plecare pentru o şuetă relaxată, de primăvară, despre personajele și experiențele ei profesionale de dată recentă.
ANDREEA VASILE, Foto: Alex Gâlmeanu
Andreea, ştim că în serialul Spy/Master e vorba despre o săptămână din viaţa unui consilier al lui Ceauşescu, care, agent dublu fiind, alege să fugă în SUA. Ce-mi poţi spune despre rolul tău şi care e raportul dintre ficţiune şi realitatea istorică?
Să știi că serialul respectă destul de mult realitatea din perioada aceea, a anului 1978, vârf al Războiului Rece. Sigur, este o ficțiune, dar se respectă chiar foarte mult din povestea de atunci, e foarte bine documentat și foarte bine scris. De când am citit prima dată scenariul m-am îndrăgostit de el, pentru că era o poveste cu spioni, o poveste care nu se mai văzuse în România, sau, cel puțin, eu n-o mai văzusem spusă sub forma asta.
Eu joc soția personajului principal, ea însăşi un personaj problematic – pentru că e un impas și în viața lui personală, nu doar în deciziile pe care trebuie să le ia în cea profesională – şi mi-a fost foarte frică, fiindcă nu mai făcusem tipul ăsta de personaje. Am avut o perioadă lungă de căutare, căci o să vedeţi că e o femeie cu multe probleme… e hăituită de ce se întâmplă și pusă față în față cu o realitate care devine cruntă și care-i schimbă total viața, așa, la 180 de grade.
Adică o experiență pe care noi nu avem “șansa” să o trăim, slavă cerului! Este într-o situație în care trebuie să ia niște decizii realmente de viață și de moarte.
Echipa serialului Spy/Master la Berlinale 2023 Foto: Stefanie Schmid Rincon
Părăsim personajul până vom vedea serialul şi revenim la tine. Cum au decurs filmările?
Am filmat la Budapesta cu regizorul britanic Christopher Smith. Actorul din rolul principal este Alec Secăreanu, cel care îl joacă pe băiatul ăsta căruia îi sunt soţie, mai este Ana Ularu, care face un rol foarte bun, o joacă pe șefa lui ierarhică, apoi Elvira Deatcu și Claudiu Bleonț, cu două roluri care vor fi cu-adevărat o surpriză pentru toată lumea, pentru că n-au mai fost văzuţi aşa… niciodată!
Am filmat din mai până în septembrie, dar, sigur, ne mai întorceam şi pe-acasă. Au fost în total 58 de zile de filmare ale lor, cred, însă eu am avut mult mai puține… și am mai filmat două săptămâni în România, doar pentru exterioare.
Nominalizarea lui Spy/Master la Berlinale reprezintă un important succes profesional, dar primăvara ţi-a adus şi un mare succes de public, deci nu doar festivalier, şi anume Ramon. Cum ai receptat căldura primirii la revenirea pe marile ecrane?
A fost ceva total neașteptat. Totuşi, joc doar un homeless acolo, chiar dacă o fac într-un fel foarte romantic. Experiența de a vedea filmul odată cu oamenii [la premieră], pentru mine – și nu e niciun fel de bullshit -, a fost cu adevărat copleșitoare, pentru că-i vedeam râzând la lucruri pe care tu le ai în minte şi crezi în ele… dar, de fapt, nu știi cum vor funcționa la public.
Iar oamenii aceia râdeau și se bucurau, realmente se lăsau purtați de poveste fără să chestioneze. Nu am văzut oameni care să plece din sală, ceea ce, pentru mine, a fost uluitor! Pentru că este, într-adevăr, un film pentru toată lumea, la care poți să te duci cu copilul, poți să te duci cu bunica, cu părinții, cu cine vrei tu și… fiecare își ia ce vrea din filmul acela.
ANDREEA VASILE la premiera din Cluj a comediei Ramon
Care e scena ta favorită din Ramon?
La prima mână, aș zice scena de final, că e foarte emoțională, dar mie altceva mi-a plăcut, de fapt, la personajul ăsta… nu neapărat vulnerabilitatea, cât un soi de aroganță, un soi de jemanfișism al omului frust din stradă, care zice una şi chiar aia face, nu are niciun fel de subînțelesuri, nu are niciun fel de straturi.
E foarte onest, de fapt asta mi-a plăcut la personaj… toate scenele acelea, cu furat de mâncare, mie mi-au plăcut, fiindcă vedeai un om care se descurcă foarte bine cu ceea ce noi, în societatea de astăzi, am zice că e copleșitor și că nu am putea să rezistăm. El se descurcă foarte bine cu puținul pe care îl are și asta se vede în naturalețea sa de a rezista într-un sistem care poate să fie văzut din exterior drept crunt.
Rezistă cu zâmbetul pe buze fără a-şi pierde nici din inocență, nici din tupeu, nici din agresivitate, atunci când e cazul… este, de fapt, un personaj care se calibrează tot timpul, în funcție de situația pe care o are.
Andreea Vasile pe set la Ramon
Cât de simplă sau de dificilă a fost însă intrarea în pielea personajului?
Tot timpul am dificultăţi, nu știu, adică eu mă gândesc foarte tare înainte la ce am de făcut. Aici, mi se părea că ea trebuie să fie într-un anume fel, să o distingi cumva, iar la repetiţii – am avut foarte puține, fix înainte să înceapă filmările – îi spuneam lui Jesús [Jesús del Cerro, regizorul filmului Ramon – n.r.] că aud în cap cum trebuie să vorbească.
Sună ciudat, dar mi se părea firesc să vorbească într-un fel anume şi am găsit atunci această nazalitate, pentru că oamenii fără adăpost stau afară tot timpul și sunt tot timpul răciți. M-am oprit deci asupra acestui mod de a vorbi tot timpul ca și când ai avea nasul înfundat.
Sigur că, atunci când construiesc ceva, nu mă bazez doar pe pe exterior, dar în unele cazuri te ajută și costumul, cum a fost la Ramon, cu toate hainele alea care arătau cum arătau, cu fesul noaptea, în frig… contribuie la personajul pe care îl faci şi mi se par importante inclusiv ca fel de a gândi, apropo de ce transmiţi mai departe cu personajul acela.
La vremea respectivă, îmi povesteai cum eraţi permanent puşi pe şotii la filmările de la serialul Umbre. Dacă la o poveste sobră ca aia era o asemenea atmosferă, presupun că acum, la Ramon, veselia a fost şi mai mare pe set…
O să râzi, dar nu, pentru ca am avut foarte puțin timp. La mine, dintr-un total de 20, au fost, cred, 14 zile de filmare, de fapt nopți, că au fost doar nopțile, deci nu aveam timp… era foarte mult de făcut în foarte puțin timp și toată lumea era foarte ‘profi’.
Cele mai amuzante momente au fost de departe la filmările pentru scenele de la aeroport, cu Elvira [Deatcu] și cu Doru Cătănescu, un actor fabulos. Era pe la 3-4 dimineaţa, aveam pauze când se schimba camera, iar noi stăteam și erau glume după glume după glume. Altfel, deşi este o comedie romantică, a fost tratată foarte serios.
Rămânem în registrul Rom-Com-urilor, fiindcă înainte de Ramon, tu şi Pavel aţi jucat în producţia de mare succes în Cehia şi Slovacia, V lete ti poviem, care n-a rulat însă şi la noi…
Da, noi l-am văzut la Praga anul trecut, la premieră, dar nu știu ce s-a întâmplat mai apoi, fiindcă, teoretic, ar fi trebuit să îl aducă și în România. Este o comedie romantică cap-coadă, foarte ușoară, despre trei cupluri de prieteni din liceu, ajunşi la 40 de ani, frumos construită, cu grijă și cu umor, chiar și cu puțină dramă la fiecare dintre ei, în momentele de încercare prin care trec. Fiind făcut de slovaci, am filmat la Bratislava, după o rețetă care funcționa, pentru că ei mai făcuseră deja în acelaşi stil un film cu actori cehi, slovaci şi polonezi.
N-a fost deloc simplu, fiindcă fiecare vorbea în limba lui, iar tu nu înțelegi, nu știi cehești sau slovacă şi te chinui să înveți și să-ţi traduci… deci noi vorbeam românește, ei vorbeau în limba cehă sau în slovacă şi, în final, pentru fiecare țară se dublau actorii străini. Vorbesc serios, a fost o construcție foarte grea, pentru că trebuia să fii foarte alert și foarte prezent, ceea ce e extraordinar pentru un actor.
Pe de altă parte, îți pierzi din spontaneitate, din bucuria de a te lăsa și a de a încerca în mai multe feluri, pentru că tu trebuie să fii constant atent la celălalt. Practic, asta te obligă să fii atât de alert și de prezent încât nu ai cum să te gândești la nimic altceva.
Cum a fost însă experienţa în ansamblul ei, deopotrivă ca actriţă şi tânără mămică la lucru în străinătate?
Profesional, a fost un exercițiu fantastic, tocmai pentru că tu trebuie să fii atât de focusat pe celălalt, să nu cumva să-ți scape ceva. Dacă se întâmplă, nu știu, să sară o replică, tu nu mai răspunzi la ce te întreabă el și atunci te obligă să fii foarte prezent la intonație, la cum formulează, la mimică, la absolut tot… a fost un exercițiu pentru care sunt super-recunoscătoare, căci nu știu de câte ori ai şansa să faci chestia asta.
În ce priveşte copilul, e foarte greu să îl iei cu tine acolo dacă nu ai pe cineva care să stea cu el şi, totuși, am încercat să ne descurcăm. Mergeam 4-5 zile, apoi mă întorceam, mai stăteam acasă o săptămână, şi tot așa. Nu avem bonă, o avem doar pe mama, care mai vine la noi din când în când, dar numai atunci când am de muncă, când e musai, și nu am pe altcineva cu cine să îl las.
ANDREEA VASILE, Foto: Alex Gâlmeanu
Ţi-a nuanţat maternitatea perspectiva asupra profesiei?
Te face să fii puțin mai atent. Ai un timp limitat, timpul nu mai e în întregime al tău și atunci îl gestionezi altfel. Tu știi că atunci când îţi planifici două ore să înveți un text… sunt acum strict alea două ore, nu se mai pot extinde, iar asta te focusează mult mai tare. Retrospectiv vorbind, cred că e un avantaj enorm pe care l-am obținut, pentru că sunt mult mai atentă cu timpul meu, cu felul în care îl gestionez și cu ce se întâmplă în decursul său.
De la Charleston încoace, din 2017, practic Ramon e primul film în care spectatorii te-au putut revedea pe marele ecran, în pofida faptului că ai jucat între timp în mai multe producţii internaţionale. Una a fost drama de epocă The World to Come, ce a avut premiera în 2020, în cadrul Festivalului de la Veneţia…
Acolo m-a chemat Domnica Cîrciumaru [directoare de casting ale serialelor Umbre, Las Fierbinţi, Vlad, dar şi a filmelor de succes Miami Bici şi Oh, Ramona! – n.r.], la care eu ţin foarte tare, fiindcă ea te vede pe tine ca actor în nişte ipostaze pe care nici tu nu ţi le-ai fi imaginat.
De exemplu, ea a fost cea care m-a chemat pe vremuri la casting pentru Umbre şi când am citit că scria la descrierea personajului ‘Nico, gagică sexy, sâni mari, privire…’, am zis ‘Da? Domnica, pe bune, ce anume din mine te-a făcut să mă propui?’. ‘Vreau să dai… trebuie să dai probă pentru personajul ăsta!’ Ea îţi dă o mare încredere în tine, e un om cu har. E foarte important când cineva îţi dă încredere că poţi face chestii diametral opuse.
Deci ea m-a chemat şi la The World to Come, cu toate că personajul n-avea nicio legătură cu Nico. Am doar o scenă acolo, este o mamă care își pierde copilul într-un incendiu şi, în economia filmului, nu schimbă în vreun fel narativul. Ăsta era The World to Come, iar când Alexandru avea trei săptămâni am făcut The Doorman…
The Doorman este regizat de un expert în filme de acţiune, Ryûhei Kitamura, cel care a realizat Versus şi Azumi. Presupun că n-a sunat telefonul din senin şi ţi s-a pus rolul pe tavă… cum a fost?
E amuzant faptul că, deseori, oamenii te întreabă ‘Şi cum ai ales proiectul?’, iar tu încerci să le spui că noi nu avem deloc sistemul celor de-afară şi nu ţine de cum alegi proiectul, ci de cât de multe castinguri dai, mai bine zis la cât de multe castinguri eşti chemat. Nu am agent, aşa că o să-ţi răspund că a fost o chestie de… context.
Sigur, se datorează şi vizibilităţii din Umbre pentru că oamenii te cheamă mai des, fiind mai conştienţi probabil de tine, de ce faci şi de potenţialul tău, dar în cazul meu a fost contextul, pentru că în două dintre filme am ajuns prin Domnica, iar pe Doorman l-am făcut cu Dan Ursu [director de casting al unor filme precum Luca sau High Strung Free Dance – n.r.].
Pur şi simplu am mers la castinguri şi le-am luat. E important ca cineva să te vadă şi să creadă că poţi face rolul ăla. Îmi amintesc de exemplu acum că am făcut odată la Pro TV un serial care, din păcate, a trecut neobservat, un serial cu Victor Rebengiuc în rolul principal, cu Luminiţa Gheorghiu, Andi Vasluianu şi Răzvan Vasilescu, şi care se numea Orbul, dar la Pro cred că s-a dat ca Deschide ochii…
Cel difuzat rapid, doar o dată, în ianuarie 2016, în care tu erai o jurnalistă de televiziune logodită cu omul de încredere al avocatului nevăzător. A dispărut rapid de pe radarul publicului.
A fost o struţocamilă… o chestiune foarte alambicată pentru că noi l-am filmat exact în perioada cand se schimbau lucrurile la ProTV, când a plecat [Adrian] Sârbu şi trebuia să vină nu ştiu cine la conducerea Pro-ului.
Prin urmare ei aveau un produs pe care n-au dorit să-l mai continue, căci noi filmasem 6 episoade [în 2015 – n.r.] dar trebuia să filmăm 12, şi a rămas aşa, în aer, căci l-au dat pe tot în două săptămâni, fără niciun fel de marketing, fără nimic.
Dar asta voiam să spun, că personajele sunt foarte diferite între ele şi eu mă bucur că mi s-a dat şansa să fac personaje foarte diferite. Şi de asta Domnica [Cîrciumaru] e un om cu har, pentru că vede dincolo de ce crezi tu că poţi şi de ce ştii tu că poţi.
ANDREEA VASILE în serialul Umbre
Privind rolurile recente, faptul că eşti mamă pare să fi scos la iveală în tine o înclinație spre comedie. Continui pe linia asta?
Doamne, cât mi-ar plăcea!.. dar nu sunt în măsură să zic eu asta. Adică eu mă duc și îmi fac treaba unde sunt chemată, asta dacă nu mi se pare că un proiect e în altă ligă și că eu nu sunt de-acolo. Altfel, citești un pic – cât să afli că nu îți faci un deserviciu – şi te duci, pentru că, aşa cum ziceam, nu îți alegi proiectele.
Deci, până la urmă, nu pot spune dacă mă atrag sau nu proiectele de comedie… doar oamenii care mă văd în ele sunt în măsură să zică asta.
Referitor la gestionarea timpului, cu ce îl ocupi între filmări?
Mai fac niște cursuri de actorie pentru corporații, dar așa, o dată la două-trei luni, depinde de cereri. Este un in-house, cu niște oameni dintr-o firmă de training care au venit și mi-au propus chestia asta, iar mie mi se pare important să fac acest lucru nu doar financiar, dar și ca să-mi păstrez mintea limpede între proiecte… căci oamenii, privind din afară, au senzaţia că tu ai proiect după proiect, ori, de fapt, piatra de încercare pentru mine ca actor e reprezentată tocmai de momentele alea în care tu nu știi ce să faci, momentele de impredictibilitate.
Actorul lucrează cu încredere și încrederea este foarte volatilă, fiindcă ea vine în urma unor proiecte pe care le faci, iar dacă tu ai o perioadă în care nu lucrezi, se poate duce foarte ușor. Şi dacă nu ai încredere, tu, ca actor, mi se pare că nu exiști.
ANDREEA VASILE, Foto: Alex Gâlmeanu
Ai putea să exişti, de exemplu, fiind foarte activă pe reţelele sociale.
Nu știu s-o fac. Nu știu, nu pot. Cred că sunt prea bătrână… m-am dus la o emisiune pentru Ramon și m-au întrebat dacă am TikTok și mi-a ieșit acest porumbel pe gură, că nu am pentru că sunt prea bătrână. Ceea ce e adevărat într-un fel, fiindcă eu nu judec, nu chestionez în privința asta, cred că oamenii fac exact cât pot să facă și cât pot să ducă.
Numai că eu, personal, nu vreau să mă expun mai mult decât e cazul, nu vreau să-mi expun familia, pentru că nu îmi stă mie în caracter și pentru că mi se pare că e important să comunici doar atâta vreme cât faci ceva. Aceste rețele de socializare ar trebui să fie așa, ca un bonus, ca o modalitate de a arăta munca pe care o faci – ‘Veniți la teatru! Veniți la film!’ – și că ele trebuie să existe, cel puțin pentru mine, doar în măsura în care am proiecte.
Repet însă, am limitele mele și neputințele mele… şi nu judec, pentru că sunt convinsă că există o mulțime de oameni care câștigă foarte bine din chestia asta, care n-au nicio problemă cu expunerea.
Teatrul nu rămâne o opţiune?
Teatru, din pandemie, nu am mai făcut deloc… adică, mă rog, deloc e un cuvânt cam prea dur, fiindcă am mai avut niște spectacole, dar, oricum, 10% față de cât făceam, pentru că majoritatea teatrelor au renunțat la colaboratori.
‘Cum să plătim noi colaboratori, când putem avea actori de la noi, din teatru?’ Mie îmi lipsește foarte tare, dar, pe de altă parte, mă gândesc să nu-mi creez frustrări şi, dacă pot să am o continuitate în film, fac asta, deci mă duc acolo unde mă vrea lumea. E foarte complicat cu teatrul, e un subiect foarte sensibil în perioada asta.
ANDREEA VASILE, Foto: Alex Gâlmeanu
Spuneai odată că Amintiri, vise, reflecţii e una dintre cărţile tale de căpătâi. Jung zice acolo: ‘Nu sunt ceea ce mi s-a întâmplat, sunt ceea ce aleg să devin!’. Tu ce crezi?
Nu alegem în fiecare zi? Nu credem noi că alegem în fiecare zi să devenim? Poate noi chiar credem asta, dar e evident că suntem suma tuturor întâmplărilor și experiențelor, și e la fel de evident că este al dracului de greu să devii altceva decât ce te-ai format să fii în atâţia ani.
Dar ce alegi… visul sau reflecția?
Întotdeauna visul!
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Alex Gâlmeanu
