VIDEODOME | “HORNS” (2013, r: Alexandre Aja)
După o noapte de beţie, Ignatius ‘Ig’ Perrish (Daniel Radcliffe), un tânăr de 26 de ani, se trezeşte constatând că lumea sa s-a întors cu fundul în sus într-un mod dramatic în ce-l priveşte.
Prietena din copilărie şi marea iubire a vieţii sale, Merrin (Juno Temple – “Maleficent”, “Killer Joe”), a fost ucisă în pădure, iar el este considerat principalul suspect. Apropiaţii şi membrii familiei îi rămân alături, dar nici măcar ei nu sunt convinşi 100% că Ig nu a avut un moment de rătăcire bahică, incheiat in mod tragic, şi că el ar fi complet nevinovat. Cu atât mai puţin tatăl fetei (David Morse – “The Hurt Locker”, “The Rock”) şi tot restul comunităţii creştin conservatoare – nu neapărat bigote – din micul orăşel de provincie în care locuiesc.
Revolta interioară a lui Ig împotriva oprobriului nemeritat creşte cu fiecare minut şi are drept consecinţă faptul că, dintr-odată, îi apar în frunte coarne cu o formă diavolească pe care (aproape) nimeni nu le vede, ba, mai mult, în preajma lui, oamenii tind să devină în mod involuntar exagerat de sinceri în privinţa propriilor frustrări, dorinţe vinovate şi vise ascunse adânc în subconştient.
Mai există şi alte efecte secundare, dar despre care nu voi scrie pentru a evita spoilerele. Pe măsură ce Ig îşi acceptă straniul har, acesta devine un instrument de intervievare pseudo-sociologic pentru găsirea adevăratului ucigaş şi aflarea adevărului.
Chiar şi dincolo de prezenţa în rolul pricipal al lui Daniel “Harry Potter” Radcliffe, distribuţia acestui Dark Fantasy cu accente Horror e mai mult decât interesantă – Max Minghella (“The Social Network”, “The Ides of March”), Kelli Garner (“Dreamland”, “Lars and the Real Girl”), James Remar (“Django Unchained”, serialul “Dexter”), Kathleen Quinlan (“Prison Break”, “Apollo 13”), Joe Anderson (“Across the Universe”, “Control”) – dar, totusi, m-am apropiat cu rezerve de “Horns”, tocmai datorită fondului poveştii ce putea să beneficieze de un tratament hollywoodian consumerist, fie în direcţia caricaturală (comico-romanţioasă) destinată publicului infantil de mall, fie în cea a Horror-ului extrem în care francezul Alexandre Aja, un Adam Wingard european (să ne amintim de visceralul “Haute Tension” aka “Switchblade Romance” din 2003, filmat în România, în care Oana Pellea are unul dintre rolurile-cheie) şi care să trimită filmul direct într-o nişă foarte îngustă.
În abordarea filmului, trebuie avute însă în vedere două aspecte: a.) Daniel Radcliffe, care, din fericire, l-a înlocuit aici pe Shia LaBoeuf, nu mai este de mult timp micuţul magician, ci un tânăr actor talentat care a avut cutezanţa la doar 17 ani să îşi pericliteze cariera şi să se expună gol (la propriu) pe scena teatrului Gielgud din Londra în rolul principal din “Equus” a lui Peter Shaffer, şi, în plus, a optat apoi pentru proiecte cinematografice independente care să îl îndepărteze de Potter (“The Woman in Black”, “Kill Your Darlings”); b.) autorul cărţii după care s-a scris scenariul este un anume Joe Hill, nimeni altul decat băiatul lui Stephen King!
Cum aşchia nu sare departe de trunchi, Hill (în buletin, Joseph Hillstrom King) este deja multi-premiat pentru comics-urile (cea mai cunoscută rămâne seria “Locke & Key”) şi povestirile sale (romanul său “NOS4A2”, a se citi “Nosferatu”, a urcat până pe poziţia a cincea în lista de best-seller-uri a “New York Times” în 2013!).
Surprizele plăcute oferite de “Horns” sunt acelea că Radcliffe face un rol foarte bun, că Aja se abţine de la excesele uzuale şi conservă un ton echilibrat (asta nu înseamnă că nu am savurat scena cu şerpii devorând-o pe Heather Graham) şi că, la nivel elementar, avem de-a face cu un hibrid acceptabil între o poveste cu accente Horror şi o declinare pe peliculă care să nu scoată de groază publicul din sală.
Evitând inspirat a fi etichetat ca anti-religios, regizorul marşează mult pe firescul dilemelor pe care le poate avea un june obişnuit ‘scuturat’ de o criză acută (ex. ce relevanţă are religia dacă, în ciuda unui comportament exemplar – frecventarea cu regularitate a slujbelor, cruciuliţa purtată cu sfinţenie la gât – eşti ucis cu brutalitate?) însă… şi aici intervine problema, nu poate salva inconsistenţele scenariului (scris de altcineva decât Hill), ce trec razant şi fără efect pe lângă o întreagă gamă simbolistică utilizată de autor (precum semnificaţia purificării prin foc sau… chiar “cherry“, cireaşa, ce trimite atât la culoarea părului lui Merrin, la pierderea virginităţii, cât şi la prozaica petardă ‘cherry-bomb’ din flash-back-ul adolescentin al lui Ig).
Muzical, planurile sunt bine definite, întrucât naraţiunea este construită ca un puzzle asamblat retrospectiv sau simultan în funcţie de evoluţia personajului principal, fie că e aproape obsedanta “Heroes” al lui “David Bowie sau “Personal Jesus” a celor de la Depeche Mode, în interpretarea lui Marilyn Manson.
Regretul meu personal rămâne însă expedierea în reţeta Rom-Com-ului minor ale unuia dintre momentele de final, legat explicit de “You Can’t Always Get What You Want”, hit-ul Rolling Stones, dar, în fine, nu poţi mulţumi pe toată lumea.
Una peste alta, “Horns” este un film ce merită de văzut… o dată.
Text de IOAN BIG
Alte Articole, Știri din FILME.
Vezi alte Articole din Premiere Cinema.
Vezi Program Cinema Romania
Cele mai noi Cronici de Film din Videodome de Ioan Big
