Genki Kawamura: Dacă pisicile ar dispărea din lume
„Și dacă pisicile ar dispărea din lume? Cum s-ar schimba viața mea? Și dacă eu aș dispărea din lume? Ar întâmpina lumea ziua de mâine la fel ca până acum, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat?”
Cartea a fost tradusă la editura Humanitas
În literatura japoneză, datorită istoriei și simbolurilor pe care le poartă, pisicile reprezintă personaje magice, cu caracter mistic, care, de cele mai multe ori, au rolul de a ghida și ajuta eroii în povestea și drumul lor.
Alături de Natsume Sōseki (Motanul are cuvântul), Hiro Arikawa (Memoriile unui motan călător), Haruki Murakami (Kafka pe malul mării) și Nick Bradley (Pisica și orașul), Genki Kawamura (pe care îl recunoaștem și ca regizor al filmului A Hundred Flowers, premiat în cadrul San Sebastián International Film Festival) este un alt scriitor care a introdus animăluțele în lucrările sale, romanul lui de debut, în care și-a imaginat cum ar arăta viețile oamenilor dacă pisicile ar dispărea din lume, fiind vândut în peste 2 milioane de exemplare.
Pornind de la întrebarea pusă încă din titlu, naratorul (care rămâne un personaj fără nume pe întreg parcursul romanului) introduce cititorul în istorisirea sa cu ajutorul unei scrisori (ce capătă, până la final, forma unui testament):
„Ce voi așterne pe hârtie este povestea întâmplărilor din ultimele 7 zile. A fost o săptămână foarte stranie, iar eu urmează să mor foarte curând.”
După scurta introducere, acțiunea începe într-o zi de luni, când aflăm că eroul nostru este un poștaș în vârstă de 30 de ani, care mai are de trăit jumătate de an din cauza bolii de care suferă.
Această zi de luni este denumită „Diavolul intră în scenă”, fiind momentul în care protagonistului, aflat la capătul puterilor, i se arată Diavolul (care are, simbolic, înfățișarea celui pe care îl vizitează, schimbată foarte puțin pentru a reprezenta ceea ce oamenii vor să devină, dar nu reușesc) pentru a-i propune un schimb: pentru fiecare zi din viață pe care urma să i-o ofere, trebuia să aleagă un lucru care să dispară, pentru totdeauna, din lume (cea mai importantă lecție învățată de personaj fiind „Ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi ceva”).
Astfel, primul lucru care dispare (la cererea Diavolului) este telefonul mobil, ziua de marți începând cu o nouă întrebare: „Si dacă telefoanele ar dispărea din lume?”
Aducând în prim-plan faimoasa frază a lui Natsume Sōseki (folosită și de Hiro Arikawa), „Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume…”, aflăm că animăluțul din poveste (un frumos motan tricolor, alb, negru și gri, ce locuia împreună cu bărbatul de 4 ani) se numește Varză.
Mai departe, ziua de marți începe, în lipsa telefoanelor, cu dorința naratorului de a vorbi, pentru ultima dată, cu prima sa iubire, pe care începe să o caute, în timp ce ziua de miercuri aduce o nouă dispariție, Diavolul începând să aleagă lucruri din ce în ce mai importante pentru erou:
„Și dacă filmele ar dispărea din lume?”
Ca parte a înțelegerii lor, poștașul avea dreptul de a se folosi, pentru o singură dată, de obiectele care urmau să dispară. Prin urmare, după ce ultimul său apel fusese către prima lui dragoste, având în minte replica lui Charlie Chaplin, „Dacă privești viața de aproape, e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare, o comedie”, bărbatul alege filmul Limelight, învățând încă ceva: viața continuă, în amintirea și imaginația celorlalți, chiar și după generic.
În final, alături de momentul în care micuțul Varză începe să vorbească, ziua de joi prezintă omenirea fără ceasuri, pierzându-și cea mai importantă definiție și interpretare a realității din jur:
„Si dacă ceasurile ar dispărea din lume?”
După ce pactul ia sfârșit în momentul în care apare întrebarea „Si dacă pisicile ar dispărea din lume?”, cartea se încheie cu ziua de sâmbătă, pe care naratorul o numește „Si dacă eu aș dispărea din lume?”, în care întreaga istorie a familiei sale (prezentată în cele 7 zile și în cele 3 dispariții) se termină odată cu scrisoarea adresată celui care urma să aibă grijă de Varză.
Mai mult, ultima zi din săptămână aduce cu ea și ultima lecție învățată de erou:
„Există un sens și pentru filme, și pentru muzică, și pentru cafea, și pentru tot ce există pe lume. Se poate spune că lucrurile care ar putea la fel de bine să nu fie sunt importante pentru lumea asta…pentru ființa umană”,
amintind de ceea ce Yōko Ogawa prezenta în romanul Poliția Memoriei, prin personajele care, refuzând să renunțe la cele mai mărunte (dar importante) aspecte ale vieții lor (și la simbolurile din spatele obiectelor care dispăreau din memoria celorlalți), nu uitau niciodată, în „lupta” permanentă cu timpul, cum și cât de important este să trăiești.
Alături de povestea bărbatului, Genki Kawamura introduce, pe tot parcursul romanului, și nenumărate elemente din cultura japoneză, precum numărul 108 (considerat magic în religia budistă, deoarece reprezintă cele 108 păcate din viața omului), banchetul Man-chu-Han (un festin format din 108 feluri de mâncare), roboții Gundam, romanul Socrates in Love, scris de Kyoichi Katayama (transformat în manga și piese de teatru), personajele Studio Ghibli, anime-ul Doraemon, faimoasele magazine de DVD-uri Tsutaya (aduse la viață prin intermediul unui personaj cu același nume), clădirea Tokiwa-sō (ocupată, între anii ’50 și ’60, de importanți artiști manga), seriale istorice japoneze, tradiționalul kimono de vară, numit yukata, și scene în care personajele joacă shōgi (șah japonez).
Pentru a ilustra și mai bine complexitatea (și umorul) universului motanului Varză, cartea a fost ecranizată în anul 2016, în regia lui Akira Nagai, avându-i pe Takeru Satoh (căruia îi recunoaștem vocea din anime-ul Belle) și Aoi Miyazaki (Lonely Castle in the Mirror) în roluri principale.
Fotografii: Cinema Escapist
