În sfârșit, am înrămat tucanul.
Tabloul de mărgele lipite pe un carton gros, reprezentând un tucan, mi l-a dăruit de un băiețel ucrainean de 6 ani, pe care l-am găzduit împreuna cu familia lui în primele săptămâni de la declanșarea războiului.
Toate lunile acestea, tucanul strălucitor așezat pe raftul din bucătărie mi-a ținut trează suferința, mi-a acrtivat sentimentul eșecului și frustrarea într-un un blocaj emoțional care mi-a anulat deseori capacitatea de a răspunde adaptativ.
Dar zilele trecute am trăit o schimbare de perspectiva
“Ramificări”, spectacolul dirijorului international Gabriel Bebeșelea a adus la Sibiu Corul Filarmonicii din Vinița, Ucraina, care împreună cu Orchestra Națională de Tineret a Moldovei și muzicienii orchestrei Musica Ricercata au cântat laolaltă “Oda bucuriei” , chiar în Piața Mare.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, Vinița se aflase literalmente sub bombardament, iar muzicienii ucraineni repetaseră pentru spectacolul de la Sibiu, în timp ce în jurul lor rachetele Kalibr ucideau civili.
Să ai puterea de a te extrage de sub gloanțe si să poți cânta pe scenă, cu trauma în suflet și cu privirea limpede, mi se pare o virtute ireală. Nu credeam că voi identifica vreodată dimensiunea aceasta post-modernistă a războiului, dar copilul care mi-a dăruit un tucan de mărgele și muzicienii care au depășit prin artă ororile războoiului, sunt demostrația vie că faptele bune nu sunt tot timpul cantitative, și că “binele” înseamnă uneori doar să construim contextul normalității, care lasă viața să curgă.
