Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 02/08/2022
Film / Videodome

Videodome | „Live Like A Cop, Die Like A Man”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Videodome | „Live Like A Cop, Die Like A Man” Share Videodome | „Live Like A Cop, Die Like A Man”


Live Like a Cop, Die Like a Man (Uomini si nasce poliziotti si muore) este singurul film poliţist din bogatul CV-ul al legendarului cineast italian Ruggero Deodato, autorului celebrelor Horror-uri Jungle Holocaust, Cannibal Holocaust şi House on the Edge of the Park, aşa că nu trebuie să vă lăsaţi înşelaţi de aparenta accesibilitate (mai largă) al genului cinematografic adoptat conjunctural de către regizorul omagiat anul trecut la Dracula Film Festival din Braşov: este una dintre cele mai violente pelicule din genul Poliziotteschi care a avut premiera la acea vreme – într-o versiune ciopârţită – pe marile ecrane, şi asta în condiţiile în care competitorii reputaţi ai lui Deodato în această zonă a exploitation-ului, precum Umberto Lenzi, Damiano Damiani, Sergio Martino, Marino Girolami sau Carlo Lizzani, nu erau nici ei prea… ‘duşi la biserică’. 

Trebuie luat în calcul un amănunt esenţial: scenariul îi aparţine lui Fernando Di Leo, care debutase în echipa lui Sergio Leone (A Fistful of Dollars, For a Few Dollars More) şi a continuat ca scenarist de Spaghetti Western-uri (The Return of Ringo, Navajo Joe, Johnny Yuma), până a-şi dobândi notorietatea, inclusiv ca regizor, în genul Poliziotteschi, în special prin trilogia Milano calibro 9La mala ordina-Il boss (1972/73), care, în acest caz, manifestă o înclinare mai pronunţată spre atitudinea ambiguă de tip ‘vigilante’, plasată în trena propriilor pelicule, Il poliziotto e marcio (Shoot First, Die Later, 1974) şi La citta sconvolta: caccia spietata ai rapitori (Kidnap Syndicate, 1975). 

Discipol al lui Roberto Rossellini şi Sergio Corbucci, tânărul (pe atunci) Ruggero Deodato îşi sintetizează declaraţia de intenţie în mai puţin de zece minute de la debut: după un generic idilic cu o piesă de muzică uşoară în fundal (Maggie, compusă şi interpretată chiar de Ray Lovelock, unul dintre actorii principali), care ne arată un inocent periplu roman pe motocicletă a doi juni cu figuri angelice, urmează o cursă pe ‘motoare’ excepţional de bine şi de ritmat pusă în scenă, filmată şi montată, mai ales dacă ţinem cont că a fost parţial improvizată, că nu s-au luat aprobări de la primărie, nu s-au încheiat asigurări de viaţă cu protagoniştii şi nici nu existau pe atunci efecte CGI. Scena debutează cu târârea pe caldarâm a unei femei şi lovirea ei cu bestialitate pentru o amărâtă de poşetă de către un cuplu de borfaşi a căror chip este ascuns în spatele căştilor, continuând bulversant pe Via del Corso spre Piazza del Popolo pentru a ajunge pe autostradă, după coborârea sacadată a treptelor de la Academia de Arte Frumoase din Roma (şi uciderea en passant, pe trecerea de pietoni, a câinelui unui orb).

Acest intro se încheie cu moartea brutală ai ambilor criminali şi cu revelaţia că urmăritorii sunt poliţişti din specia lui Dirty Harry: “Al meu a murit pe cont propriu.” / ”Al meu a trebuit să primească o mână de ajutor.”. 

Avem de-a face cu doi copoi arătoşi şi bine făcuţi, unul blond, Tony (Ray Lovelock, mai cunoscut din Horror-ul cult Let Sleeping Corpses Lie al lui Jorge Grau şi din filmele de război ale lui Umberto Lenzi) şi unul brunet, Fred (elveţianul Marc Porel, talent pierdut prematur datorită dependenţei de heroină, la doar 34 de ani, după ce apucase să joace alături de Ursula Andress în Colpo in Canna al lui Fernando Di Leo dar şi în L’innocente al lui Visconti şi, respectiv, Sette note in nero al lui Lucio Fulci), ce amintesc prin pedanterie, grija pentru propriul aspect şi eleganţa comportamentului mai mult de tandemul Brett Sinclair-Danny Wilde (Roger Moore-Tony Curtis) din serialul The Persuaders decât de mai neciopliţii “colegi” americani Starsky & Hutch. Pentru Tony şi Fred, camaraderia pare să aibă o valoare atât de mare încât am putea bănui că sunt gay, dar garanţia heterosexualităţii lor ne este servită rapid de către Ruggero Deodato prin partida prelungită de sex cu sora nimfomană a mafiotului. 

Datorita caracterului de film consumerist, asocierile cu alte pelicule sau seriale TV sunt inerente şi nu se opresc aici întrucât Tony şi Fred sunt angajaţi într-o squadra speciale a poliţiei italiene cu un sediu conspirativ în inima metropolei – sub numele Centro Elaborazioni Data – unde au ca şef ierarhic un veteran atotştiutor, o figură paternă (Adolfo Celi, cunoscut din Le roi de coeur, al lui Philippe de Broca, şi Danger: Diabolik, al lui Mario Bava), asistat de o secretară fâşneaţă plină de umor şi insensibilă la avansurile colegilor pe care îi taxează drept “falocraţi”. MI6, M, Miss Moneypenny, bad guy-ul Bibi (Renato Salvatori, din I Compagni al lui Mario Monicelli şi State of Siege al lui Costa-Gavras) ce are în spate o organizaţie cu multiple ramificaţii… trimiterea la filmele cu James Bond este lipsită de echivoc. Asta în condiţiile în care ironia face ca Celi să fi jucat rolul lui Largo, personajul negativ din James Bond’s Thunderball, din 1965. 

Despre poveste nu e foarte mult de spus: tandemul de sociopaţi dezlănţuiţi în numele legii – ucid, fură, mituiesc, abuzează femeile şi torturează bărbaţii care se numără printre martori – sunt urmăriţi de Ruggero Deodato până la lichidarea inamicului lor Nr. 1, într-o poveste uluitor de coerent şi bine spusă cinematografic în raport cu lipsa fundamentală de substanţă (poveste nu însă pe toate gusturile din perspectiva brutalităţii, fiindcă deşi rareori putem asocia filmul poliţist cu efectele Gore, aici este cazul), în care dinamica nu te lasă, practic, să respiri, fie că vorbim de incendierea zecilor de maşini de lux (Porsche, Ferrari, Rolls Royce), fie că ne referim la masacrarea integrală a bandei Ricci din faţa băncii, înainte chiar ca aceasta să îşi înceapă jaful. Filosofia băieţilor?

We’ll act under their instructions. And do what we want.”.

Mai trebuie amintit un aspect greu de luat în calcul în acest context, umorul, care, surprinzător, este bine reprezentat şi se simte că e voit şi nu involuntar. Filmarea de pe capota maşinii cu girofar trimite fără discuţie la genericul de la (ulteriorul) Naked Gun, menajera-‘cloşcă’ a surorii lui Bibi care le pregăteşte intruşilor o gustare de recuperare fizică după ce au satisfăcut-o pe protejată, mafiotul care îi cere poliţistului un raport detaliat, etc, etc.

În comentariul său audio de la Hot Fuzz, filmul lui Edgar Wright, Quentin Tarantino afirma că Live Like a Cop, Die Like a Man este “One of the greatest titles of all time!”. Îi dau dreptate. Puţine filme poliţiste italiene de serie B din anii ’70 mai rezistă trecerii timpului însă, cu certitudine, acesta rămâne unul dintre ele.

Text de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.