„La Clubul elevilor din Cisnădie m-am pricopsit cu tot felul de copii, inclusiv cu autism. N-am știut cu ce se mănâncă autismul până atunci, știu că este de mai multe categorii, mai sever, mai puțin. […]
Copilul care a venit, adolescent mare, desena numai din linie, cu pixul. Nu cu creionul. După care a început să vină la mine. Eu am încercat să întind un pic coarda, hai să vedem cum reacționează, dacă punem și culoare. Făcea multe peisaje din ăstea urbane: Piața Mare, Piața Mică, biserici, interioare de biserici. Deci, cumva ce vedea el, nu avea un orizont foarte larg. Și a început să coloreze. ‘Hai, ce să colorăm din desenul tău? De exemplu ăsta. Hai să începem să punem culoare’. I-am dat niște exemple și a început să coloreze doar semnele de circulație din desenele respective și în rest totul era alb-negru. Băi, fantastic arăta, super-fain! După care, am început să-i dau imagini puse pe proiector sau diferite albume de artă, le răsfoia și alegeam împreună. Dar 90 la sută din timp, la fiecare alegere el era 90% de acord cu ce-i spuneam eu. Rar, poate chiar mai puțin de 10% zicea ‘Nu asta’. ‘Facem asta, Gabi?’ ‘Facem asta.’ Și începea să deseneze, avea un stil, ducea în zona asta de un pic bizantin. De bizantin pentru că el desena foarte mult sfinți și ce vedea prin biserică, diferite scene din biserică. Și la fel le transpunea. Și i-am arătat graffiti. Cărți cu graffiti, albume groase cu graffiti. Și de acolo a început să ia și culoarea și am zis ‘Ok, hai să nu facem tot desenul, să compunem altceva’. Și puneam tot felul de elemente ‘uite, acum desenezi mașina asta, acum maimuța asta peste mașină’, cumva cream povești. Îi plăceau fantastic de tare, nu mai puteai să-l iei de acolo.
La început, toți ceilalți copii au avut o reacție ‘Da de ce nu zice nimic? De ce nu vorbește cu noi?’ Zic ‘Lasă-l în pace, că el are altă treabă, desenează, să vezi cum o să deseneze până la final’. Și după, chiar și cei mai neastâmpărați ajungeau să-l respecte maxim, chiar dacă el pleca, râzând, hlizindu-se, doar să se spele pe mâini, până la baie, din nu știu ce motiv. Lucru care n-ar fi trecut neobservat și necriticat de ceilalți. ‘De ce râde așa? Cum râde? De ce face?’ Deci, cumva, căpăta respectul și încrederea celorlalți. Doar pentru că vedeau că el putea să facă ceva ce ei n-ar fi putut never ever. Cred că am lucrat cu el vreo 4 ani și ar fi venit în continuare, dar pandemia l-a oprit. Și mi-am zis ok, indiferent ce tip de copil este, eu încerc nu să scot un artist din el, dar să-i arăt, ca apoi să se poată bucura de artă, când are ocazia.”
Editor text: Angela Zaporojan
Foto: Gabriela Cuzepan
