Sunt familii mixte care ciocnesc ouă de mai multe ori pe an. Printre acestea, se numără și familia mea. Am naţionalitate şi cetăţenie română. Gândesc, mă port şi vorbesc româneşte cât pot eu de curat. Par român, dar nu sunt în totalitate. Sunt pe jumătate maghiar. Cum sună o expresie corcită din Ardeal: „fele (jumătate) apă, fele viz (apă)”. Sunt și majoritar, și minoritar, în același timp. Practic, așa cum am dezvăluit pe platforma de bună conviețuire românomaghiară, oszuta.ro, sunt o corcitură.
Vreți să știți o parte foarte bună a faptului că sunt corcitură? Sărbătoresc, atunci când nu coincid datele, Paștele de două ori. Și pe cel maghiar, și pe cel românesc. Asta înseamnă de două ori cozonac, de două ori ouă vopsite!
O singură dată am fost în Ardeal în vacanța de Paști – evident, nu se chema așa oficial înainte de 1989 – și atunci am aflat de un obicei maghiar, al stropitului fetițelor cu parfum, încât atunci când m-am întors în București, le-am povestit colegilor români că ar trebui să facem și noi asta. Găsisem destui prozeliți, doar că în București nu se puteau procura acele mașinuțe din plastic umplute cu parfum, așa cum mi-a explicat mama, și am renunțat la idee.
Sigur că acasă, în București, cel puțin în familia mea, meniul de Paști nu diferea prea mult la cele două sărbători. Tot ouă roșii, tot cozonac cu nucă și cu mac (după specificul maghiar, adică voi le-ați numi rulade; au asemenea cozonaci la Băcănia János Bácsi, prăvălia secuiască de pe Mihai Bravu, unde e ca la magazinul suedez de mobilă, nu pleci niciodată doar cu ce-ți propuseseși).
Și nici relația cu cele sfinte nu diferea – adică nu prea mergeam nici la ortodocși, nici la protestanți. E drept, de Paștile catolice și protestante, îmi plăcea să mă plimb duminică dimineața pe Luterană, zona unde se întâlnesc Biserica Luterană (da, cea unde se cântă și jazz) cu Calvineum (unde sunt protestanți) și, după colț, poți să-i vezi și pe romanocatolici, la Catedrala Sfântul Iosif.
Ce îmi place când sunt, cel mai ades, diferite cele două sărbători este că ne permitem să râdem împreună: în fiecare an în care e o diferență de interval, când un prieten ortodox îmi spune „Christos a-nviat!”, îi răspund, invariabil, „să fii sănătos, al nostru umblă de-o săptămână”!
Dar vreți să știți care e partea cea mai bună a faptului că sunt românomaghiar?
Simplu: conviețuiesc ideal cu mine însumi. Mă simt bine în pielea mea. Iar uneori mă gândesc dacă nu cumva acest sentiment e, de fapt, o metaforă pentru românii și maghiarii de pe aceste meleaguri, care conviețuiesc în amonie, ca și cum ar fi părți ale aceluiași trup. De fapt, chiar sunt.
