Cineastul finlandez Klaus Härö este un răsfăţat al festivalurilor – a câştigat, printre multe altele, prestigiosul premiu Ingmar Bergman/Guldbagge şi un Urs de Cristal la Berlin, iar patru dintre cele cinci lungmetraje realizate de el au fost trimise de ţara sa pe drumul spre Oscar – datorită dramelor sale cu puternic impact emoţional, centrate de obicei pe relaţia copil/tânăr debusolat – adult mentor. Propunerea Finlandei pentru Oscar în 2016, care nu s-a regăsit însă pe short-list-ul final, spre deosebire de Globurile de Aur unde a fost nominalizat, “The Fencer” (câştigător al premiului Jussi pentru cel mai bun film) este inspirat de povestea vieţii scrimeurului estonian Endel Nelis (1925-1993) şi pleacă narativ de la finele WWII când, la comanda lui Stalin, trupele sovietice au ocupat Estonia, iar bărbaţii consideraţi colaboraţionişti nazişti sau cei înrolaţi în armata germană (chiar dacă fuseseră forţaţi) au fost declaraţi duşmani a poporului şi vânaţi cu înverşunare de Poliţia Secretă (MGB, Ministerstvo gosudarstvennoy bezopasnosti SSSR, ce a funcţionat între 1946 şi 1953).
Fugind de MGB cu dorinţa de a se afunda în anonimitate, tânărul “tovarăş” Endel (vinovat că, la 18 ani, fusese luat cu arcanul alături de colegii de clasă să lupte pentru nemţi) părăseşte Leningradul şi ajunge la începutul anilor ’50 în minuscula localitate de pe coasta de vest a Estoniei, Haapsalu (“Veneţia Mării Baltice”, frecventată odinioară şi de Romanovi), unde se angajează ca profesor de sport. Presat de politrucul numit director al şcolii să se achite de obligaţiile suplimentare de serviciu (activităţile educative din timpul liber al copiilor), dar lipsit completamente de resurse (nu are niciun fel de echipament sportiv la dispoziţie), înfiinţează un club de scrimă în care îi antrenează pe aceştia cu ajutorul unor florete improvizate din nuieluşe strânse de pe faleză.
Entuziasmul absolut neaşteptat al copiilor îl determină pe stalinistul de conjunctură să încerce interzicerea practicării scrimei sub pretextul că e un sport “feudal”, dar se loveşte de împotrivirea spontană, timidă însă hotărâtă, a masei de părinţi la şedinţa din sala de festivităţi. Este scena pivotală a filmului prin care cineastul îşi defineşte studiul de caz asupra banalităţii răului (concept lansat de Hannah Arendt la începutul anilor ’60), întrucât pedagogul numit politic în fruntea instituţiei nu are o personalitate obsedată de a-i răni inutil pe cei din jur, motivată ideologic/patologic sau de obiectivul parvenitismului social/politic, ci vrea doar, cu orice preţ (oamenii fiind victime colaterale), să îşi conserve liniştea şi statutul individual meschin prin respectarea regulilor impuse de ‘sistem’, fără remuşcări sau probleme de conştiinţă. Fără dureri de cap sau insomnii.
Opoziţia comunităţii de a-l înlătura pe agitatorul profesor, generată de bunicul elevului Jaan (Lembit Ulfsak, recompensat cu titlul de “People’s Artist of the Republic” de către Estonia în 1986), cu studii la Leipzig şi reprezentant a vechii orânduiri, cea de dinainte de ‘luminoasa’ dictatură a proletariatului, îl transformă pe bătrânelul inofensiv (ce îi reaminteşte că şi Karl Marx a practicat scrima) într-un lider periculos care trebuie eliminat pentru că îi periclitează siguranţa şi bunăstarea oferită de o slujbă provincială, departe de marile centre de opresiune sovietice, pentru care e suficient să fie obedient şi nu neapărat competent. Arestarea acestuia reprezintă declicul conştientizării de către Endel (interpretat de actorul de televiziune Märt Avandi) a faptului că, involuntar, a ajuns un role-model în lipsa taţilor copiilor, cei mai mulţi arestaţi, morţi sau dispăruţi în timpul războiului, şi îl determină să refuze şansa refugiului la Novosibirsk (livretul său Wehrmacht fusese descoperit într-o arhivă) şi să îşi ducă echipa de discipoli la concursul naţional organizat la Leningrad. Finalul este uşor de bănuit.
După moartea lui Stalin în martie 1953, milioane de prizonieri au început să fie eliberaţi în valuri succesive din lagărele de muncă, Endel Nelis s-a întors la elevii lui, clubul de scrimă fondat de el există şi azi iar el a murit la doi ani după destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei Estoniei. “The Fencer” are, până la începerea turneului, un ritm deliberat lent şi elegiac, precum liniştea pe care o caută fugarul în compania copiilor timoraţi de propria istorie, iar cineastul finlandez se concentrează cu subtilitate pe portretul acestuia (ameninţarea este prezentă doar înceţoşat, în planul doi, prin siluetele în uniforme ce apar în cadrele exterioare din orăşel). Ar fi hazardat să mă pronunţ asupra veridicităţii tuturor componentelor sale (ex. afecţiunea pentru învăţătoare, desfăşurarea dramatică a competiţiei), aşa că mă limitez să concluzionez că acest Biopic romanţat reprezintă o poveste spusă cu multă sensibilitate, ce redeschide însă răni vechi estonienilor, care privesc acum din nou temători spre est, date fiind impulsurile expansioniste a Rusiei lui Putin.
- Text de Ioan Big.
