„Incognito” de Nick Payne, regizată de Zsuzsánna Kovács la Teatrul Național București, îți va suci mințile de la prima vizionare și vei dori să mergi din nou, pentru a sonda acest puzzle creativ de idei intersectate și pentru a afla mai multe despre mintea ta.
În mintea mea, când mă îndreptam într-o capricioasă zi de iunie spre sala care găzduia această premieră, se intersectau următoarele detalii: va fi mai ușor de înțeles pentru mine un text provocator al unui dramaturg englez, Nick Payne, căruia îi cunosc renumele, dar nu și opera, doar pentru că a fost tradus – pedant, aveam să constat la final – de către Aylin Cadîr, o ambițioasă artistă pe care o cunosc de pe vremea primilor ei pași într-o lume artistică în care a intrat cu deschidere, talent multiplu și curaj? Voi fi capabil să întâmpin prestația lui Lari Giorgescu, unul dintre cei mai înzestrați actori ai generației sale, cu prospețime, fără să mă bântuie felii decupate din atâtea roluri pe care și le-a trecut în cont cu brio, de-a lungul unui palmares strălucit de acte în care și-a pus mintea la contribuție pentru a descompune și recompune mișcarea și spațialitatea? Voi găsi puterea de concentrare, în timp ce mă preocupă mici stropi de sudoare așternuți pe tricoul meu după un galop de pe Știrbei Vodă până la teatru, de a asimila, dar și de a examina critic, jocurile minții dintr-o olimpiadă teatrală în care Nick Payne învinge, însă nu și convinge? Și totuși, la drept vorbind, de ce E=mc² și când voi găsi suficiente resurse, spațiu și memorie liberă în mintea mea pentru a adânci teoria lui Albert Einstein, savant despre care e vorba în acest spectacol, la care am venit cu un bagaj de cunoștințe din fizică nespus de subțire? Ce are creierul dumisale și nu are al meu – hai că poate aflu acum, sau măcar voi trăi cu iluzia că am putut afla, așa cum, cândva, mi s-a părut, pentru puțină vreme, că am priceput mecanismul bursei din filmul „Eclipsa” de Antonioni.
În mintea mea de acum, când încerc să trag o concluzie după ce am văzut spectacolul de la TNB, una dintre ideile pe care le pot așterne este următoarea: „Incognito” de Nick Payne prilejuiește publicului întâlnirea cu performanțe actoricești mirabile de-a lungul unei reprezentanții în care anecdota, stereotipul și conexiunile insesizabile la prima vedere concepute de autor sunt nespus de inteligente. Iar cei care se încumetă să participe la punerea în scenă a acestei piese au nevoie de mult suflet. Fix ce îi lipsește lui Payne în acest text. Dar așa e când ai multe pe cap.
- Text de Horia Ghibuțiu.
- Newsletter Zile și Nopți:
