Într-o lume a teatrului ce caută încă să se dezmeticească după sincopa prelungită, în care sentimentul de nesiguranţă rămâne puternic în ciuda poftei de viaţă crescânde a oamenilor eliberaţi în parte din izolarea socială, am simţit nevoia unui dialog pe tema revenirii pe scenă cu Marius Florea Vizante, îndrăgitul actor pe care publicul așteaptă cu nerăbdare să îl revadă din nou jucând live. Cu toate că am vorbit în principal de „VIZIunile” lui asupra a ce poate urma în teatru din perspectiva experienţelor din trecutul recent, n-am rezistat să nu-l întreb pe ultratalentatul actor și cum se simte Dorin Zidaru, de șansele serialului Videochat la o continuare sau să provoc amintiri legate de colaborarea lui cu Nae Caranfil, așa că, până spre final, nu doar iubitorii teatrului ci și fanii săi din mediul online sau al cinematografiei vor avea parte de răspunsuri interesante din partea acestui artist remarcabil de natural în comportamentul său de dincolo de scena pe care o adoră.
Marius, ușile teatrelor s-au redeschis pentru spectatori și, timid, a reînceput activitatea. Cum percepi tu situaţia, ca actor?
Păi vreau să fiu sincer și abrupt. Redeschiderea sună emoțional pentru unii dar un spectacol, nu numai de teatru, cu spectatori răsfirați, cu masca pe figură, speriați și puțintei, n-are… n-are vibrație, sincer. E bine că se pornește dar, după părerea mea, e doar așa, să bifăm niște activități la partid, la primărie, la cine-o fi… adică eu, sincer, nu am o emoție deosebită. Da, abia aștept să mă întâlnesc cu publicul dar așa cum e el în starea lui firească, când propagarea emoției se întâmplă la parametri – ce tâmpit sună! -, se întâmplă într-un mod firesc, într-un mod autentic și deplin. Restul e așa, o mică mascaradă, doar să nu mai zicem că nu mai stau actorii acasă și își iau salariul că nu fac nimic, dar eu n-am o emoție deosebită. Am emoții la întâlnirea cu publicul adevărat. Realmente, mă simt ca un sportiv care n-a mai jucat demult, n-are meciuri în picioare cum se zice, și chiar mi-e teamă: o să fiu la fel de versatil, suficient de atent la dialogul ăsta simțit între sală și public? În sensul ăsta, da, am emoții… dacă nu cumva s-a pus rugina pe încheieturi, dacă voi mai fi la fel de inspirat sau la fel de atractiv.
Deci, până la urmă, cu ce te vei prezenta în zilele următoare în faţa spectatorilor la Teatrul de Comedie?
Deocamdată – iarăși, e o opinie personală – e absurd să ieși acum cu producții noi, când producțiile deja existente au stat pe bară și nu și-au atins apogeul. Și atunci, întâi și întâi le exploatezi pe ele mai bine și te reașezi văzând și simțind realitățile ce vor să vie, și abia atunci să ieși cu producții noi. Asta e părerea mea. Drept pentru care eu reiau cu un spectacol pe care l-am jucat nici mult, nici puțin, Numitorul comun. Chiar pe 6 iunie am prima reprezentație… bine, aici am și o poveste, așa, cu iz de anecdotă. Ultimul spectacol l-am jucat chiar de 8 martie în 2020 și ar fi trebuit să-l mai jucăm pe 6 martie 2021, cu restricțiile respective. 30%, măști, chestii, tralala, nu mai contează… fie și-așa! Hai să mai jucăm după un an fără 2 zile! Şi pe 5 martie, chiar cu o zi înainte, au reintervenit restricțiile și s-a amânat. Cumva distractiv, mă rog. Eu mai am pe țeavă, iarăși, un spectacol pe care l-am scos la public de ceva vreme dar s-a jucat puțin pentru că e un spectacol și delicat și în condiții tehnice mai dificile, un spectacol scris de mine, se cheamă VIZIuni. Oameni show e subtitlul, că suntem trei oameni pe scenă și eu joc mai multe personaje. E o întreprindere mai grea, mai delicată, și încercând să o mutăm în pandemie la Sala Mare ne-am dat seama că tehnic nu se poate, proiecțiile gândite pentru sala mică nu se mai potrivesc la cea mare, nu le mai vezi, nu le mai înțelegi, ş.a.m.d. Drept pentru care asta e așteptarea mea cea mare, să revenim în condițiile normale astfel încât el să fie livrat așa cum a fost creat. Nu pot să pui un ineluț finuț și discret pe mâna unui ghiolban. Nu se potrivește! Sau invers… un ditai ghiulul pe o mână fină de prințesă. Nu merge! Așa încât aștept, cum ziceam, condițiile firești. Dar n-am stat degeaba. Între timp, „m-am prostit” în online.
Vom ajunge şi la asta dar să mai rămânem un pic la VIZIunile tale. Le-ai definit în 2019, la premieră, ca „o mică exorcizare comico-tristă”. De ce ai simțit nevoia să te exorcizezi?
Eu cred că actorul cel puțin, dar și alte personagii artistice care ies pe scenă, poate și regizorul, în general artistul care se expune publicului larg – nu prea există artist intrinsec, el fără public nu există – are o doză de exhibiționism. E necesară. Nu poți să treci rampa altfel, te blochezi undeva, oricât de mare artist ai fi. Exhibiționism care, uneori, poate fi patologic, alteori poate fi terapeutic. Am simțit nevoia, pur și simplu, ajungând la o anumită vârstă, să fie un pic mai mult din ceea ce simt și cred eu în ceea ce fac pe scenă. M-am lăsat și vreau să mă las în continuare foarte mult pe mâna celor care mă văd în personaje, niciodată nu mi-am impus: ‚Vreau să joc rolul ăla!’, nu m-am luptat pentru un anume personaj sau pentru un anume text, ci am așteptat cu mare nerăbdare și emoție să mă surprindă câte un regizor cu o propunere și, spre norocul meu, am avut șansa asta de câteva ori, și am avut roluri total diferite, surprinzătoare chiar și pentru mine, şi aștept asta în continuare… dar am simțit, iată, și nevoia să spun și ceva care e mai aproape de ce simt și ce cred. Și nu știu, ca exhibiționist, am simțit nevoia să mă arăt în mai multe posturi, habar n-am, sau poate că am simțit că joc prea puțin, prea puțin satisfăcător pentru mine, sunt multe răspunsuri, dar cred că e din toate câte puțin. S-a întâmplat şi că am pierdut-o pe mama neașteptat de repede și asta m-a… m-a modelat într-un fel nou, neașteptat, și cumva poate că mi-a trecut prin minte și gândul ăsta: să fac și ceva care să conțină mai mult semnătura mea decât semnătura celui care m-a văzut într-un rol. Sunt multe…
Între timp au trecut doi ani ieșiți din comun. Fiind un spectacol extrem de personal, intenţionezi să mai adaugi personaje în VIZIuni după experienţele trăite în pandemie?
Uite, o să zic ceva care o să pară lipsit de modestie: chiar zilele trecute mă gândeam la chestia asta, că spectacolul atinge niște lucruri care rezonează și mai bine după perioada asta tristă. Spectacolul meu… așa, băbește spus, de fapt atinge cele trei etape importante ale vieții: procreația, creația și, desigur, dispariția. Așa le-am gândit. Cum prima dată suntem procreați, apoi creăm noi ceva și apoi cum dispărem. Făceam așa o vagă retrospectivă a spectacolului și mi-am dat seama că anumite lucruri pe care le spun acolo vor rezona, vor suna și mai amplu acum. Deci cum ziceam, nu simt nevoia să adaug ceva ci, dimpotrivă, să storc de sens și de sevă ce e și nu s-a împlinit.
Nu ți-a fost un pic de teamă să îți asumi și partea de regie adică… să te pui singur în scenă?
Mărturisesc că am stat de vorbă cu mai multă lume pe tema asta. Inclusiv, la un moment dat, i-am făcut o propunere profesorului care mi-a fost și mie cumva mentor, cel puțin pe arta actorului, e vorba de Gelu Colceag. M-am gândit că, știindu-mă atât de bine, poate să facă el lucrul ăsta dar, pe de altă parte, am simțit că – fiind atât de personal – era ca un fel siluire a mea a regizorului, adică se inversau rolurile: eu, ca autor, l-aș fi forțat pe regizor să facă ce vreau eu și asta mi s-a părut aproape indecent. Eu respect regizorul, el e creator prim, el adună alți creatori: autorul, compozitorul, scenograful și actorul, și îi pune să facă ceva împreună sub semnătura lui. Și atunci mi s-a părut că e mai bine așa. Teamă, da, mi-a fost într-adevăr… mare, mare, foarte mare teamă dar tot prin profesorii mei pe care i-am tot chemat pe la vizionări am reușit în cele din urmă să mă mai relaxez un pic. Fiindcă e doar un moment în timp, în secunda aia așa am crezut, și să îmi asum ca atare şi să nu accept asta ca o judecată pe veci… e un spectacol. În momentul în timp când am făcut acest spectacol eu așa am simțit, așa am crezut.
Că ai creat şi costumele VIZIunilor pare firesc dacă ne amintim că pentru serbarea de şcoală chiar tu ţi-ai cusut staniolul pe costumul de licurici…
Da, iată, de fapt, eu am fost pentru început designer vestimentar.
După care te-ai apucat de scris poezie la cercul literar al şcolii. Apropo, în afară de ale lui Dorin Zidaru, mai scrii poezii?
Nu, în afară de Dorin nu. Cred că mi-am și pierdut parte din poezie sau cumva o las să fie acolo în paralel. Cred că mi-a plăcut mai mult partea asta de a fi frust când lumea nu se așteaptă, de a fi anti-star sau anti-monden. Deși lumea se așteaptă să fiu ‚băiat din ăla, simpatic, vrea și reclamă, vrea și bani, vrea să joace în toate’. Nu. Nu. Când a apărut prima telenovelă în România și am prins un rol principal am refuzat, pentru că nu mi s-a părut interesant să joc alături de tot felul de pițipoance sau de sportivi cu mușchi care brusc deveneau actori, şi am ales calea asta: ăsta sunt, atâta sunt, mă placi, bine, nu, nu.
Dacă ai amintit telenovela, să rămânem un pic în spaţiul TV. Spune-mi cum ți s-a părut experiența de anul trecut cu serialul Videochat.
Acolo sunt o mică parte din procesul de creație dar e frumos ca obiect în sine. În perioada pandemiei, colegul meu Vlad Zamfirescu și amicul meu Alex Popa care scrie, şi deja e un dramaturg cunoscut, și-au pus problema ‚Ce facem noi în perioada asta? Noi cum ne justificăm ca profesioniști?’ şi m-au invitat în proiectul ăsta. Am făcut un episod pur și simplu în izolare, strictamente nu ne-am întâlnit decât online, fiecare de pe laptopul lui a transmis imagini și ele s-au montat, și produsul ăsta a fost plăcut de Pro TV și a devenit o miniserie în timpul pandemiei care a continuat. A fost foarte interesant, extrem de interesant. Da, e drept că în momentul în care a devenit o producție de serie, chiar și mică, a trebuit să fim fizic acolo, să jucăm alături de ceilalți, nu era totul prin intermediul ecranelor, dar, oricum, a fost o experiență prilejuită de evenimentele astea necăjite pe care am savurat-o din plin. Cumva, cred că ar fi meritat mai multă recunoaștere experiența. Chiar cred că și produsul finit era de o calitate neașteptat de bună în condițiile date, adică eu chiar m-aș aștepta la câteva cuvinte frumoase sau la o continuare a seriei acum, când se relaxează lucrurile, din partea Pro-ului, știi? Chiar cred că noi toţi ne-am raportat ultraprofesionist la proiect… iartă-mă, pare lipsă de modestie, dar nu e vorba de mine, e vorba de întreaga echipă. Scenariul se scria în timp ce noi filmam, primeam scenariul marți, noi de miercuri începeam repetițiile online, fiecare de unde era – unul de la el din dormitor cu bebelușul în poală, eu eram pe un șantier la țară că mă gândeam că o să mă retrag la țară și trebuie să pun căsuța aia la punct, să am și eu niște apă și geamurile să se închidă bine, deci eu îmi reparam căsuța de țară și făceam repetiții prin șantier, altul era nu știu unde la montaj după primul episod -, repetam miercuri, joi şi vineri online, sâmbătă să zicem că ne dregeam, duminică plecam, ne reîntâlneam și luni filmam. Asta pentru că filmam undeva departe, în afara Bucureștiului, în Lunca Dunării, în județul Teleorman. Și asta făceam săptămână de săptămână, neștiind ce vom filma episodul următor. Adică, din toate punctele de vedere, a fost o performanță: arată bine, spune lucruri deștepte, se referă punctual la o perioadă de criză, într-un fel și ca modalitate și ca supratemă, și nu știu, actorie de bună calitate, toți colegii mei sunt … n-are rost să îi laud eu, ce să spun, buni. Un produs foarte bun în condițiile date.
Ai rămas cu impresia că pandemia ne-a făcut mai cinici sau mai empatici?
Și-și. În primă fază chiar am sesizat un val de empatie imens, de solidaritate, şi am sperat că lumea se va reîntoarce mai mult la căldura omenească decât la relațiile business, la relațiile reci de cerere și ofertă. Cred că ne obișnuim prea repede cu orice, ne-am învățat să răspundem repede la stimuli noi, și după o perioadă pe care eu am simțit-o extrem de caldă, extrem de umană, cu o vibrație puternic umană, cred că ne-am reîntors la a rezolva, la bifa task-uri. Hai că am făcut-o și pe asta, hai că trecem noi și peste asta, hai că nu e dracul chiar așa de negru… și redevenim cinici. E trist când vezi că unii, chiar în timpurile alea, au rămas cinici și în timp ce toți ceilalți deveneam niște naivi patetici… cu sensul românesc dar și englezesc, unii au rămas în continuare cinici și șmecheri, știi? Dar eu simt că ne reîntoarcem foarte repede la vechile obiceiuri, ba chiar un pic mai performanți.
Povestindu-mi de reparațiile la căsuța voastră de la țară, automat m-am gândit că acolo sunt rădăcinile personajului tău devenit extrem de popular online, Dorin Zidaru.
Nu… oarecum. Să știi că acolo s-au cizelat. Eu n-am întâlnit om să nu se fi ciocnit de vreun meșterache din ăsta. Nu există! Fie că a avut nevoie să fixeze o yală, un robinet, a zugrăvit sau s-a mutat, etc, etc, etc… şi atunci s-a izbit de un meșterache din ăsta. După părerea mea, el este un arhetip. Eu nici măcar nu fac vreun efort în momentul în care brusc îmi schimb și topica și sonoritatea vocii și pocesc cuvintele… e în noi. Omul ăsta trăiește în noi. Întâmplător pe mine mă cheamă Florea Marius Dorin și atunci am spus că e Dorin zidarul, deci nu „Dorel”… Dorin ăsta al meu, așa mi l-am imaginat eu, că are toate hangaralele unui meșterache care dă rasol dar despre care totuși, la final, zici: ‚Bă, tu știi că prostul are dreptate?’. Cam aici am dus-o eu cu gândul… ce mi-a ieșit, aia e.
L-ai făcut zidar deşi puteai să îl faci, să zicem, contabil.
Da, e adevărat. Sigur, puteam să îl fac orice dar eu am plecat și de la ideea că Dorin zidește. Adică, el mereu ridică câte ceva, știi? Plus că el, Dorin, zidește… dar și dorește. Ce face Dorin? Dorește!
Şi cât l-ai lăsat pe Dorin să îi ocupe mintea lui Vizante, să preia el controlul comportamentului?
Personajul ăsta există inclusiv în spectacolul meu în VIZIuni, și are o pondere importantă. Eu îl am demult în mine. Cum să spun, l-am scos prima dată, pe bune, șlefuit la lumină, tot printr-o fericită întâmplare, când un regizor mi-a propus să joc rolul unui zugrav, Petrică zugravul… zugrav cred că era. Textul este a lui Mimi Brănescu, se cheamă Acasă la tata, spectacol pe care l-a făcut Vlad Massaci la Teatrul de Comedie [spectacolul a avut premiera în 2013 – n.r.]. Și eu îl jucam pe acest Petrică zugravul. Atunci, de fapt, s-a născut în mine convingerea că îl am, că am personajul, că el trăiește cu mine, dormim în pat împreună în aceeași carcasă, și cu fața asta a mea de pseudointelectual hazliu să te duci spre un zidar mai ‚rough’ așa, mai aspru, era cumva suprinzător, nu te-ai fi așteptat. Asta mi-a plăcut, am acceptat provocarea și de aici încolo a încolțit în mine ideea că… dincolo de Petrică a lui Mimi Brănescu, eu am unul al meu, care e chiar al meu, e Dorin Zidaru ăsta, și-l am, îl simt, în orice manevră îl simt. Asta e o treabă frumoasă referitor la ce poate să facă improvizația. Noi făceam chiar un curs în timpul facultății care se chema ”Improvizația ca metodă de creație” și odată ce începi să te joci, să improvizezi, poți să îți dai seama că descoperi realități paralele, care existau dar nu le vedeai tu, nu le auzeai tu. Învățăm asta la facultate, aveam la un moment dat chiar scris pe perete niște leme și una dintre ele era că toate personajele sunt în noi, noi nu trebuie să imităm, nu trebuie să copiem o persoană, ci trebuie să găsim acel zidar, acel criminal, acel medic care există în noi. Abia atunci vei avea o creație autentică și nu o imitație. Pentru că aici, iarăși, este o mare confuzie și vreau s-o spun pe asta chiar dacă plictisesc… oamenii spun așa: ‚Păi, bagă și tu o minciună că ești actor!’. Total greșit, noi suntem veșnic în căutarea adevărului, nu al minciunii, noi nu învățăm să mințim, noi, dimpotrivă, învățăm să descoperim adevărurile din noi. Poate imitatorii mint, portretiștii, habar n-am, dar noi ca actori trebuie să căutăm autenticul, adevărul care e în noi într-un fel sau altul. Cum aș fi eu ca criminal, zidar, medic, astronaut.
Mă raportez atunci la O scrisoare pierdută al lui Caragiale. Ai fost pe scenă și Tipătescu dar și Dandanache. Tu, Vizante, de care ești mai aproape ca personalitate?
Cred că, de fapt, cel mai aproape sunt de Iordache din D’ale carnavalui sau de Cetățeanul turmentat. Cred că m-apropii de… Cetățeanul turmentat, cum se spune acum, ”blană”. Da, cu Scrisoarea pierdută e o poveste frumoasă, că în anul IV făceam spectacole de producție în răposatul studio de teatru Casandra şi fiecare clasă de actorie, păstorită de câte un mentor, scotea câte 2-3 asemenea spectacole. Ei bine, eu am avut plăcerea, onoarea, zi-i cum vrei, am fost extrem norocos și fericit să fiu invitat de profesorul clasei paralele, de meșterul Ion Cojar să joc alături de studenții dumnealui spunând că sunt singurul care poate să facă compoziție… și mi-a dat să joc Agamiță Dandanache. Vorbim de 1997. Eram un băiat bălai, de o inocență puberă, ce să zic… şi, evident, după multă muncă, am reușit să-l fac pe Agamiță ăsta. Apoi, am intrat la Teatrul Național [Bucureşti] la fel de imberb și am jucat în montarea lui [Alexandru] Tocilescu – l-am jucat pe Brânzovenescu – alături de meșterul Albulescu. Ca mai apoi, să intru din nou într-un alt fel de Agamiță la Bulandra, sub semnătura lui Doru Ana, în care joc… fiul bătrânului și hârșâitului Agamiță Dandanache, fiul care e chemat rapid de pe Croazetă să ia repede portofoliul de deputat, și care e obosit și îi țiuie urechile. Ei, ca ajung să închei cu propunerea lui Alexandru Dabija când l-am făcut pe Tipătescu în ciupercărie, la Teatrul de Comedie. Vezi, astea sunt niște propuneri surprinzătoare. Asta e frumusețea pentru mine ca actor: să înțeleg că nu sunt creator prim și că pot să fiu atât de onest cu mine și să caut în mine un Tipătescu, Romeo, habar n-am… Spartacus dacă mi se cere să joc, să găsesc un Spartacus al meu. Asta e autenticitate, de fapt, noi nu mințim. Eu nu o mai cresc 40 cm și nu o să mai pun 50 kg de masă musculară, nu o să-l joc niciodată pe Air Jordan, nu? Dar pot găsi în mine un Romeo al meu și eu sunt în stare să mă îndrăgostesc până la moarte, și eu pot fi în cine știe ce situație capabil de crimă, în mintea mea, în imaginația mea.
Avem vreo limită ca oameni, actori sau nu, în capacitatea de a ne crea propriile personaje în viața noastră de zi cu zi ?
Acum pui o întrebare prea profundă pentru mine. Habar n-am să răspund la ea, sincer. Pot să spun că totul depinde de context, de contextul celui care înfăptuiește o acțiune și de contextul celui care judecă acțiunea făptuitorului, iar contextul ăsta e ca o multitudine de foi de ceapă, depinde la al câtelea ești, la al câtelea inel de pe trunchiul copacului te afli. Aveam o amică, a răposat – Dumnezeu să o odihnească! -, Oana Ioachim, actriță la Teatrul Mic, care zicea ‚Dom’le, să vede pe tine la a câta reîncarnare ești. Cu cât ești mai ghiolban, e clar că ești mai pe la început.’, ştii? E așa, un fel de şir de reîncarnări, cam câte foi de ceapă ai adunat. La fel e și cu raportarea la orice, că poți să spui o glumă care e și fără perdea dar dacă contextul e potrivit ei, dacă te adresezi unora de același nivel, poate fi un succes real. Și atunci, adaptarea la context cred că e…. ahh, există o definiție. Michael Chekhov îl cheamă pe teoreticianul de teatru, cred că era chiar un descendent al bătrânului Cehov, spunea că – o tot spun pe asta, dar uite că vine perfect – ‚talentul este intuirea măsurii exacte’. După mine, este cea mai bună definiție a talentului în orice domeniu. Să fii perfect potrivit contextului, fără a fi escroc sau profitor.
Dar tu spuneai odată că ai ‚o structură interioară care nu admite eșecul’. Presupun însă că au fost momente când, datorită contextului, nu s-a putut realiza ceea ce tu ai fi dorit sau ai fi putut să faci. Cum le-ai gestionat?
Categoric, frecvent am avut, dar cred că asta trăiește toată lumea. Toți avem neîmpliniri. Şi le-am gestionat uneori mai bine, alteori mai prost. Ce să mai? Uneori am înjurat ca la ușa cortului, m-am bătut cu pumnii în piept sau m-am luat de piept cu ăla despre care am crezut că e vinovat de nereușită sau neîmplinire. Alteori, am fost înțelept și am zis ‚Dom’le, n-a fost să fie, nu era momentul, nu era locul meu.’. Cine zice că nu are frustrări minte. Iarăși, recurg la o povestioară. Se zice că un prelat era considerat de toți cei care îl frecventau și i se confesau ca fiind sfânt şi omul, într-adevăr, părea că nu are niciun fel de umbră în fața divinității. Cu toate astea, mărturisește: ‚Am început să cred și eu că dacă atingi perfecțiunea atunci te ia Dumnezeu…’, şi apoi zice: ‚… dar din când în când îmi mai aprind o țigară că vreau să mai rămân pe aici.’, ştii? Nu e nimeni perfect, nene, iar eu chiar n-am nevoie să îmi aprind nicio țigară, eu ar trebui să mai sting din ele. Deci eu am gestionat mai bine sau mai prost: m-am înjurat cu unii, m-am bătut cu alții, mi-am dat demisia de pe la Național, deși îmi câștigasem locul acolo… adică eu am dat un concurs și am câștigat locul, dar văzând că nu sunt dorit, la un moment dat, mi-am dat demisia în loc să mă lupt și să îi dau la o parte pe cei care conduceau. Era absurd să îmi imaginez că un tânăr actor se poate lupta cu un întreg sistem.
La polul opus… vorbeşte-mi de amintirile tale când te-ai simţit în al nouălea cer.
De foarte multe ori am fost în al nouălea cer. Știi cum e? Depinde de context. Ce crezi tu că e al nouălea cer? Căci poate să fi fost inclusiv asta, că s-au terminat restricțiile, că s-a inventat o posibilitate nouă de a ține diabetul în frâu, că… habar n-am, zi ce vrei tu, sunt multe! E drept că la unele, într-adevăr, m-am bucurat ca la nu știu ce. Când a luat Steaua Cupa Campionilor în ’86, eu eram un puști și mergeam pe stadion și atunci cred că n-am dormit trei nopți de fericire. Sau când am aflat că am luat castingul la Nae Caranfil pentru E pericoloso sporgersi, deci am plonjat exact ca fotbaliștii pe iarbă în genunchi pe toată mocheta din sufragerie, mi-am ars pielea pe genunchi, două săptămâni mi-am dat cu cremă să-mi treacă. Deci chestii de genul ăsta… când am aflat că voi fi tată, când s-a născut fetița mea… sunt foarte multe, chiar sunt foarte multe. Când după 12 ani de la prima confirmare în rolul lui Grig în Restul e tăcere, repet, la 12 ani după, am fost reconfirmat în rol și am făcut primul meu rol principal în film. Au fost multe momente de fericire. Acum, repet, e și de cine ești tu și cum le privești, că pot să fie momente de fericire mare pentru lucruri care pentru multă lume pot să pară mici.
Am ajuns la Restul e tăcere pe care îl consider unul dintre cele mai subevaluate filme din istoria cinematografiei româneşti…
Subevaluate, da. Subscriu. Dar cred că e ca un vin bun, ca o lucrare care câștigă în putere și în valoare în timp.
Referitor la faptul că acel film s-a născut împotriva trendurilor ai spus că a fost ‚ca un Matrix făcut în Burundi’.
Da, pentru toată lumea. Și uitasem că am zis-o. Mulțumesc mult că mi-ai adus aminte. Mamă, ce o s-o zic de-acuma. 🙂
Aici poţi alege una din amintirile din categoria ‚al 9-lea cer’, una care îți va rămâne permanent în memorie, parte a relației tale cu Nae Caranfil.
Sunt foarte multe dar acum îmi vine în minte una pe care nu știu dacă publicul o va înțelege. După zile și nopți de filmare foarte grele, la un moment dat, oboseala substituia realitatea și ajungeai să te întrebi ‚Mă, am filmat aia sau mi s-a părut mie, am văzut-o cu ochii minții?’, ‚Chiar am fost acolo sau am făcut aia?’. Şi ne-au prins zorii zilei pe o terasă bând un vin prost, lungit cu doi litri de apă, și ne uitam așa unul la altul și aproape că ne întrebam așa din priviri, pe nespuse, ‚E real ce trăim noi doi acum? Chiar am făcut ce ne imaginăm?’. Adică, cumva, trăiam simultan în aceeași imaginație. Tăceam, sorbeam din poșirca aia, răsărea soarele, eram atât de obosiți încât, cumva, cred că nici nu ne vedeam realmente unul pe altul, dar trăiam aceeași imaginație în care vedeam cu ochii minții ce am făcut și ne întrebam ‚Oare chiar am făcut asta?’. Ăsta a fost un moment, cum să spun… cine-l știe pe Nae poate nu ar fi surprins dar nu numai, că cine mă știe sau nu mă știe pe mine, realmente ar fi surprins. Am plâns amândoi ca doi bețivi dimineața la terasă. Cine ne vedea de afară cred că ne trimitea la alcoolicii anonimi… 🙂
Păi cine nu te știe să vină la VIZIuni la Teatrul de Comedie.
De exemplu. Dar, iarăși, repet, e un moment în timp, e un fragment de viață. Cine nu mă cunoaște să se uite la Dorin, să se uite la ce fac eu pe Facebook, uite, de exemplu, cu linia asta de mari ”artriști”, în care ironizez pe potentații zilei și gafele lor, cine nu mă cunoaște să afle că îmi place să ajut și că m-aș bucura dacă ați ajuta și voi – tocmai ajut o asociație care se ocupă de copiii cu diabet, Asociația ‚Sprijin pentru Diabet’ se cheamă, cine e curios poate să îi găsească -, cine nu mă cunoaște să afle că îmi place să râd ca prostul, că îmi place să mă văd cu lumea, că nu vreau să am succes cu tot dinadinsul, că mai bine nu fac un proiect dacă chiar nu îmi place, că m-am învățat cu puțin dar că vreau foarte mult de la mine, habar n-am… mamă, ce prostii am început să spun, nu? 🙂
- Interviu de Ioan Big.
