Probabil din raţiuni de marketing, criticii şi analiştii de film occidentali i-au plantat lui Miyazaki pe frunte eticheta de “Walt Disney-ul japonez”, care, oricât de straniu ar suna ceea ce afirm, mi se pare nu o laudă, ci o bagatelizare la adresa unei culturi şi estetici ‘exotice’, o vulgarizare cu iz de superioritate din partea reprezentanţilor unei civilizaţii care continuă să îşi închipuie că e buricul pământului. Fără absolut nicio intenţie de lipsă de respect faţă de ceea ce a reprezentat geniul lui Disney pentru istoria animaţiei, sunt nevoit să reamintesc faptul că acesta a fost în primul rând un desenator şi nu… un creator de poveşti, un ilustrator fabulos al fanteziilor destinate copiilor deja puse pe hârtie, dar nu… un născocitor de fantezii, de universuri (“Castle in the Sky”, “Ponyo”) sau de personaje originale (Sofi, Nausicaä) precum Miyazaki. Am crescut ca cinefil cu Totoro, Kiki, Prinţesa Mononoke şi Chihiro şi continui, revăzând filmele, să descopăr în ele noi sensuri şi semnificaţii, în timp ce Mickey rămâne doar un şoarece, iar Donald doar… un răţoi.
“The Genius and Wonder of Hayao Myazaki”:
Sigur că poate fi adus în discuţie argumentul că opera lui Disney a precedat-o pe cea a niponului însă trebuie să conştientizăm că, până la cooptarea în companie a creativilor sclipitori de la Pixar (inspiraţi clar de Miyazaki… vezi cazul “Up”, legat de obsesia pentru castele zburătoare a non-occidentalului), încercările de revigorare a moştenirii patriarhului animaţiei americane s-au redus la relansarea matematică mercantilă a clasicelor acestuia (la fiecare şapte ani, datorită coagulării naturale a unor noi generaţii de copii/grup-ţintă, plătitori de bilet sau consumatori de home-cinema) sau la eforturi mediocre (utilizarea reţetei conservatoare de a se baza pe poveşti arhicunoscute) de a ataca bidimensional, prin tehnicile tradiţionale de animaţie, publicul adult (“The Princess and the Frog”… ospătăriţa, voodoo, New Orleans). Asta, în timp ce fiecare scurt sau lungmetraj ieşit din studiourile Ghibli poartă amprenta, prin naraţiune sau stilul de ilustrare, a originalităţii lui Miyazaki (“Tales from Earthsea” – Goro Miyazaki, “The Secret World of Arrietty” – Hiromasa Yonebayashi).
Destul… am scris aceste consideraţiuni atât pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu cineastul japonez (nu există titlu din filmografia sa pe care să… NU vi-l recomand) cât şi pentru cei care sunt deja fani, dar nu au văzut acest cântec de lebădă. Dacă primilor le sugerez să nu înceapă cu acest film, deşi este cel mai sofisticat şi rafinat din punct de vedere grafic şi cinematic din CV-ul cineastului, pentru cei din urmă, la prima vedere/vizionare, am un avertisment: “The Wind Rises” va naşte o frustrare, căci unul din autorii lor favoriţi a devenit… adult. Mie, sincer, îmi pare rău. S-a terminat cu mesajele eco (“Trees and people used to be good friends.” – Tatsuo din “My Neighbor Totoro”), cu Spiritul Pământului şi cu Mama Natură, cu hoardele de lupi ai lui Mononoke, cu memorabilul motan Jiji (Kiki: “You know that painter that found the stuffed cat? She wants to do a picture of me.“… Jiji: “Naked?“), cu militantismul pro-feminism/matriarhat, cu mesajele pesimiste legate de globalizare sau cele emoţionale, dar fără a fi siropoase (“Spirited Away”, pentru care a luat Oscarul: “What’s going on here?“… “Something you wouldn’t recognize. It’s called love.“), cu peştii preistorici ce înoată impasibili în tsunami (“Ponyo”). Toate acestea rămân însă hrană pentru imaginaţia noastră de copii în trupuri de oameni mari.
“The Wind Rises” este cu totul altceva, un Biopic(!), cel al inginerului Jiro Horikoshi (1903-1982), responsabil de reinventarea în sens modern a aviaţiei nipone şi, implicit, a flotilei imperiale utilizate în WWII, proiectantul avionului de luptă “Zero” (mai exact Mitsubishi A6M Zero – porecla/cifra ‘0’ provine de la coada anului când a intrat în exploatare, 1940). Obsesia pentru zbor a lui Miyazaki este vizibilă în aproape tot ce-a făcut, de la Anime-ul “Flying Phantom Ship” (r: Hiroshi Ikeda) din anii ’60 la planorul din seria Manga (apoi filmul) “Nausicaä and the Valley of the Wind”, de la fortăreaţa aeronautică a lui Cagliostro din “Castle in the Sky” şi purcelul italian aviator în WWI din “Porco Rossso” la “Kiki’s Delivery Service” cu al său cvadri-motor Handley-Page HP42 (opt fabricate în anii ’30, parte utilizate în război şi distruse apoi în 1941) şi “Howl’s Moving Castle” (cu al său căţel astmatic, antologicul Heen). O obsesie cu atât mai de înţeles dacă ne amintim că taică-său a fost proprietarul companiei “Miyazaki Airplane” care, în timpul războiului (când Hayao avea doar vreo trei anişori) fabrica piese de schimb pentru avioanele Zero.
“The Wind Rises” Trailer:
Deşi despuiat de simbolistica complexă asociată cu Fantasy-urile sale precedente, Miyazaki nu renunţă la a fi subversiv (filmul a generat numeroase controverse în mediul politic nipon) şi ne oferă, implicit, viziunea sa asupra lumii “civilizate”: idealistul proiectant italian, fost austro-ungar, Giovanni Caproni (1886-1957), ce îi apare lui Horikoshi doar în visele luminoase legate de noile orizonturi ce pot fi întrevăzute datorită eforturilor lor… taxabile ca naive, siderant de evoluaţii ingineri germani de la Junker şi prototiptilul sovietic, expert în strâmbe şi zâzanie, Hans Castorp (modelat după Richard Sorge, esenţial în război pentru informaţiile pe care le-a furnizat din Japonia asupra planurilor lui Hitler de a ataca U.R.S.S.-ul).
Movie clip (“Earthquake”):
Pentru cei ce nu au percutat la cele scrise mai sus vă dau măcar două motive/scene pentru care ar trebui să vedeţi acest film: cu totul şi cu totul excepţionala punere grafică în scenă a cutremurului Kantō de 7.9 grade din 1923 ce a devastat Tokyo, Yokohama şi provinciile din jur (aproape 150,000 de morţi) şi episodul romanţios cu Nahoko din staţiunea Karuizawa (un soi de vale a Prahovei pentru tokyoţi). Cam asta e… Dacă sunteţi dispuşi să vă lăsaţi atraşi de filmele lui Hayao Miyazaki, majoritatea disponibile pe Netflix, ţineţi minte vorbele lui Chihiro: “There must be some mistake! None of these pigs are my parents!“.
- Text de Ioan Big
