În vremuri de pandemie, ca mulți alții, lucrez de acasă. Fumez și beau mai mult, mănânc mai puțin, raționalizat, dorm pe apucate. A fost o zi neobișnuit de caldă pentru luna martie și afară noaptea e liniștită. Închid laptopul și ies la fereastră să fumez o ultimă țigară. Lângă grădinița de sub balconul meu se aud șușotind un el și o ea, înghesuiți unul într-altul lângă un zarzăr abia înflorit care te amețește cu parfumul lui.
- Hai, fă, Mariano, mai stai fă, puțin și cu mine. Te duc io acasă după aia, nu fi…, se roagă el cu un ton sfâșietor.
- Nu pot, Ticule, haida, du-mă acasă, mă omoară mama, ridică ea vocea. Mi-a zis că-mi rupe picioarele dacă ies pe vremea asta, cu virusul ăsta.
- Haide, fă, las-o încolo că nu murim noi așa ușor, suntem tineri, fă, și mi-e și mie drag să stau cu tine, cinci minute, fă…
Zâmbesc, sting țigara, închid fereastra și luminile, și mă întind la somn. Zumzăitul de sub balcon se întețește, vocile celor doi amorezi cresc peste liniștea nopții și-mi zgândără timpanul. Se ceartă. Arunc perna cât colo. Mă ridic și ies pe balcon, mai aproape de locul unde s-au tupilat cei doi.
- Ticule, nu fi prost ș-al dracului, zice ea supărată, du-mă acasă că mi-e urât să merg singură pe străzi la ora asta.
- Stai, Mariano, să-ți mai zic ceva. Uite, la vară dacă-mi ajută Dumnezeu…
- Ticule, țipă ea, tu n-auzi?!
Îmi dreg glasul să sune cât mai cavernos și zic:
