Jurnalistul Cosmin Savu este unul din cei mai apreciați reporteri de investigație de la momentul actual și parte componentă a echipei „România, te iubesc”. Originar din Avrig, acesta s-a mutat de tânăr la București dar nu și-a pierdut niciodată sufletul de ardelean. Vine la Sibiu, de obicei să-și vadă părinții, dar nu atât de des pe cât și-ar dori. Am stat de vorbă recent despre toate acestea, dar și despre „șocul cultural” pe care l-a suferit atunci când ardeleanul a ajuns pentru prima dată în capitală.
Cât de des reușești să ajungi acasă, la Sibiu?
În 2019 a fost groaznic. Destul de rar am fost acasă. Avem și o glumă pe seama acestui fapt și anume că fratele meu stă în SUA și pentru asta a fost la ai mei la fel de des ca și mine. (râde) În general ajung câte un weekend. Încerc de obicei să fac un weekend prelungit la Sibiu pentru că mi-e tare drag să fiu aici dar cel mai des vara încerc să stau cât mai mult pe aici. Am și o căbănuță pe Valea Avrigului, pe malul pârâului și ascult greierii.
Așa a fost și în copilărie?
Da, aveam căbănuță și atunci, dar mai mică, unde era stupina bunicului meu. Acolo îmi petreceam zilele pe timpul verii. Copilăria mi-am petrecut-o cel mai mult în Avrig, copilăria aia în fața blocului cu câteva zeci de copii, fără să exagerez, și cu fanteziile pe care ni le-am făcut atunci.
Care sunt locurile pe care le vizitezi cu ochii minții atunci când ești la București și ți-e dor de casă?
Dacă e să aleg un loc e Valea (n.r. Valea Avrigului), clar, dar în primul rând mă gândesc la ai mei și abia apoi mă gândesc la locuri. Oamenii fac locurile. Îmi amintesc și de cum ne jucam în spatele fostului preventoriu de boli profesionale. Noi îi spuneam „jungla” pentru că era un teren mlăștinos, pârâul care trecea și era în general o zonă destul de sălbatică, așa. Acolo ne făceam „cuiburile” și colibele unde eram ba indieni ba ce altceva ne imaginam că suntem. (zâmbește) Am avut o copilărie frumoasă, chiar dacă a fost în timpul regimului trecut, pentru că noi am simțit foarte tare chestia asta, cu mici frici pe care ni le-au inoculat părinții și temeri să nu cumva să-i torni că ascultau Europa Liberă și Vocea Americii. Îți dai seama, să îți fie frică de copilul tău? Copiii vorbesc, sunt sinceri și nu au filtre. Dar copilăria a fost faină, cu mulți copii… și acum pot să-ți zic toată gașca de la Tomiță, Claudiu, Marius, Nelu, NELU, erau mulți Nelu și Cosmin mai mulți. Eu eram Cosu.
Acum părinții tăi cum sunt? Își fac griji pentru tine?
Sunt bine, sănătoși, slavă Domnului. Își fac griji. Noi suntem mămoși și eu și fratele meu. Deși suntem plecați de atât de mult timp suntem mămoși în continuare, vorbim des la telefon, mai mult cu mama, că tata e mai repezit, așa. (râde) Normal că își fac griji în continuare, eu am fost și ăla mai mic. Mama mereu mă întreabă de toate de la „Te-ai îmbrăcat bine că aici e frig?” până la „Tu ai reușit să te mai odihnești?”.
Cu articolele nu te ceartă? „Măi, mămică, ai grijă cu ăia despre care scrii!” sau lucruri asemănătoare?
Din punctul acesta de vedere a început să se învețe cu mine că sunt profesionist și că îmi știu și limitele. Normal că dacă m-am dus în Africa nu au dormit câteva nopți, dar am ținut legătura cu ei, mama e foarte conectată la internet cu tableta și ține legătura des cu noi.
Cum a fost ca un ardelean să se mute la București? Chiar e așa greu pe cum se spune?
A fost un șoc cultural. Prima oară m-am dus în anul I de facultate și am și rămas. Atunci am mers în internship pe presă scrisă, după care am zis că fac și TV. Țin minte că la ziarul acela era o doamnă redactor șef care se uita așa cu neîncredere că „Ce faci tu la București? Crezi că e chiar așa ușor?”. Iată că nu a fost așa ușor dar am răzbit. Asta a fost în 99. Am fost intern la Atomic o vreme, le plăcea de mine că eram muncitor și că aveam încă cei șapte ani de acasă, nepervertiți de București, doar că proiectul a falimentat, drept pentru care, fiind student la zi, fără taxă, am zis că revin să-mi văd de facultate. Doar că îmi intrase deja virusul Bucureștiului și al televiziunii. Capitala are și părți fascinante, dar într-adevăr am avut mari probleme de adaptare cu transportul. Eram învățat pe jos ca la Sibiu. De fapt, așa am învățat Bucureștiul. Mă suiam în câte un autobuz și mă duceam până la capăt de linie ca să recunosc stațiile, liniile, iar acum pot să zic că știu orașul mai bine decât mulți localnici. Mi-a fost greu și cu limbajul care e mai abrupt și mai șmecherit acolo. Eu am rămas și acum cu accentul ardelenesc și chiar și acum, după 20 de ani, mai alunecă molcomul din mine.
Aveam o frică așa cumva de criminalitatea asta măruntă care în Sibiu nu era sau pe care nu o simțeam. Am fost furat de hoți de buzunare de câteva ori. Țin minte că l-am prins pe unul cu mâna în gentuța cu care mergeam la muncă și l-am întrebat „Ce faci, mă?”, dar mare lucru nu puteai să faci că erau legendele acelea că te taie pe față sau mai știu eu, dacă ripostezi.
Sibiul cum e văzut în Capitală?
E văzut bine. Orașul apare ca fiind înfloritor, a mai dat și-un președinte, a mai dat județul și o șefă DNA, are o imagine destul de bună.
Dar tu cum l-ai văzut schimbându-se în ultimii ani?
Să știi că schimbările sunt mari. Uite, eu mai devreme am vrut să merg la cumpărături. Știam că e un magazin undeva și nu mai e. (râde) Am aflat că s-a mutat în mall. Se schimbă și s-a schimbat foarte mult după 2007. Sunt lucruri care nu se schimbă și e bine că nu se schimbă, așa cum e Humanitas spre exemplu. Iar Sibiul e capitala aceasta a teatrului și e mare lucru ce a făcut Chiriac aici. În primul rând, la acestea mă raportez.
Interviu realizat de Cristina Bălău
