Nu știu dacă eu iubesc România precum o fac unii dintre cei care ies la parada de 1 decembrie, cu sărutări de drapel, cu pumni bătuți în piept, cu chipul transfigurat de importanța momentului, cu mândrie și patriotism, ce au termen de valabilitate o zi.
Mi se pare că de 1 decembrie, în fiecare an, ne luptăm din toate puterile să conturăm o altă față a noastră. Una care nu are legătură cu realitatea, cu cine suntem noi zi de zi. Dar ca printr-o minune, de 1 decembrie, de dis de dimineață și până seara, respirăm, simțim și iubim românește… indiferent ce-o însemna asta. Iubirea asta de țară de-o zi e precum bunătatea pe care ne pregătim să o scoatem de la naftalină de Crăciun.
Nu am mai participat la defilările de 1 decembrie de ani buni, dar anul acesta s-a întâmplat să trec prin centrul unui alt oraș din România exact în momentul în care pe bulevardul principal defilau unelte și mașinării de ucis în masă, care pe vreme de război ar decima zeci de familii dintr-o suflare și-ar produce drame în serie.
Dincolo de abilitatea greu de înțeles a adulților de a se emoționa până la lacrimi la o astfel de defilare, imaginea care m-a șocat cel mai tare a fost cea a copiilor așteptând la coadă să se pozeze pe tancuri sau alături de soldați înarmați, totul sub entuziasmul infinit al părinților și dorința arzătoare de-a prinde o fotografie cât mai bună. Dincolo de imaginile greu de digerat în care se alăturau copii și arme, la fel de insuportabilă mi s-a părut și normalitatea care învăluia întreg tabloul.
Poate că una din cauzele pentru evenimente de genul acesta e obsesia noastră cu violența, pe care mulți o moștenim din familie și pe care, cu siguranță, o observăm adesea pe stradă, la magazin sau în parcuri. Știm cu toții vorbele acelea ”bătaia e ruptă din rai”, ”unde dai bine, crește”, ”eu te-am făcut, eu te omor” sau ”te bat de-ți sună apa-n cap”. Nu știu cât de bine e că multora dintre copii tot ce le va rămâne în cap despre ziua de 1 decembrie sunt armele și violența prin asociere.
Acestea lasă o impresie puternică la o vârstă fragedă, mai ales când se continuă cu violența în familie, la școală sau pe ecrane. Mă întreb de ce nu promovăm altfel de lucruri și idei de Ziua Națională, în care armele și violența să nu-și găsească locul.
