Nu este vorba de o extraordinară călătorie în timp spre începuturile lui Pavel Bartoş ca actor de teatru şi nici de o explicaţie a alegerii sale ca prezentator al popularelor show-uri de televiziune “Vocea României” şi “Românii au talent”. Nu l-am întrebat nici ce a simţit când a devenit pentru întâia oară tată, nici când a început să dea autografe ca actor în telenovele şi nici când a auzit primele aplauze la debutul său de actor venit de la Timişoara pe scena Odeon-ului din Bucureşti, unde continuă să joace din 2001. Nimic din toate acestea pentru că, în fapt, venise momentul să aflăm ce a trăit Pavel Bartoş la debutul lui ca regizor de film la cel mai important festival din ţară dedicat celei de-a 7-a arte, TIFF, unde a fost invitat cu scurtmetrajul de 25’ scris şi regizat de el, “Romanian Traditions” (o nuntă în mediul rural ruinată de prezenţa unor studenţi), proiectat în Piaţa Unirii din Cluj în deschidere la “Moromeţii 2”. Ceva emoţii pentru greenhorn-ul cineast la vederea miilor de spectatori care îi urmăresc filmul?
credit foto: Marius-Mariș
Multe de tot, căci eu nu mă aşteptam să debutez atât de repede. Eu am făcut un film pe care i l-am arătat lui Tudor Giurgiu înainte să îl închid, ‘Hai, uită-te şi tu’, doar fiindcă aşteptam de la el o părere, dar el mi-a zis… ‘Pavele, mie mi-a plăcut, e film de succes la public şi vreau să îl dau în proiecţie specială.’. Eu am zis ‘Băi, tu eşti nebun?’, iar el mi-a răspuns tot cu o întrebare: ‘Nu, dar tu de ce ai făcut filmul?’. Eu, oricum, n-am pretenţia unui film artistic, n-am pretenţia că este “Călăuza” lui Tarkovski, nu, este un film onest, este un film cinstit, la care vreau ca lumea să se simtă bine. Relatăm un fapt care este după o întâmplare adevărată şi pe mine m-a interesat foarte mult povestea şi să dau flavour-ul local şi de aia “m-a mâncat în fund” să devin regizor. De asta am decis să îl regizez eu, pentru că mi-am zis că pe un scurtmetraj pot să risc. Iniţial mă gândisem să fie un lungmetraj şi tot aşteptam să apară intersecţia cu un regizor dar am tot stat, am tot stat, am tot stat, până mi-am zis ‘Ştii ceva? Hai să-l fac scurtmetraj, hai să mă risc eu pentru că ştiu foarte bine povestea.’. Cel mai important factor, şi îi mulţumesc lui Doamne-Doamne că a avut grijă de acest lucru, a fost echipa… şi cea de actori şi echipa tehnică. E foarte important. Dacă nu ai aceste două lucruri nu poţi să faci film şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut o echipă tehnică extraordinară care mi-a înţeles toate stângăciile, că normal că eu încerc să fiu regizor de film dar n-am cum să le ştiu din prima pe toate (plus că am fost şi producător şi a trebuit să mă ocup şi de partea de gestiune a lucrurilor logistice), dar ei au avut foarte mare încredere în mine şi s-au dus împreună cu mine, la fel cum s-a întâmplat şi cu echipa de actori…
… parte dintre ei, colegi de-ai tăi de la Teatrul Odeon.
Da, pentru că îi şi cunoşteam dar şi experienţa lor în film a fost foarte importantă pentru că, ştii cum e… eu n-am avut timp să fac şcoală cu ei în trei zile şi două nopţi de filmare şi atunci aveam nevoie de oameni care erau obişnuiţi cu camera de filmat. Sigur, am avut şi oameni care nu erau obişnuiţi dar ‘principalii’ erau toţi oameni tăbăciţi în ale filmatului [ex. Alexandru Papadopol – “Marfa şi banii”, “Toni Erdmann”, “6.9 pe scara Richter”, Elvira Deatcu – “The Fall”, “Ana, mon amour”, Marius Damian – “Minte-mă frumos”, “Inimi cicatrizate” – n.r.]. Mi-a fost însă greu un pic fiindcă eram prieten cu toţi şi, dintr-o dată, când trebuie să gestionezi jocul tuturor, nu că devii altfel dar nu mai poţi să rămâi la fel de bun prieten, pentru că tu trebuie să le ceri, să le impui… disciplină, trebuie să filmăm cadrul ăla, pică lumina, nu putem filma multe duble, racorduri, de astea, şi atunci te transformi un pic, ajungi să gândeşti altfel. Crede-mă că după experienţa asta voi fi mult mai disciplinat pe platourile de filmare şi o să-l înţeleg mult mai bine pe regizor şi o să-i acord mult mai mult credit. De fapt ăsta a fost marele meu avantaj, am avut parte de-o echipă nemaipomenită.
credit foto: Marius-Mariș
Înţeleg însă că ai povestea în minte de ceva ani buni…
Da, cred că de vreo 15 ani. Când am auzit prima oară această poveste mă gândeam să fie un lungmetraj şi aveam totul în cap şi rumegam şi rumegam ideea dar timpul trecea, până într-o noapte când mi-am zis ‘Măi, ce fac? Cât mai stau aşa?’ şi, în acea noapte, am scris tot scenariul. Şi a fost minunat pentru că una este să ai în minte povestea în sine şi alta e să scrii un scenariu, cu dialoguri, iar aici m-a ajutat foarte mult experienţa de actor căci l-am gândit ca şi cum aş spune eu o replică sau alta. Mă bucur pentru faptul că mi s-au confirmat foarte multe lucruri. De exemplu, aseară, în faţa spectatorilor. Ştii, noi râdem şi ne închipuim că ‘aşa ar fi…’ sau că ‘acolo s-ar…’ dar abia când vine spectatorul se confirmă dacă ai reuşit să îl faci să înţeleagă sau nu, dacă tu te-ai făcut înţeles, şi cumva mă bucur că ne-am potrivit aseară [dialogul a avut loc pe 7 iunie, la câteva ore după premieră – n.r.].
Asta ce înseamnă? Că te-a încurajat să nu renunţi la ideea de a continua să faci film?
Da. Da. Acuma ştii, de aia am avut şi curajul ăsta, că tot aşteptam să vină filmul la mine iar când am văzut că nu vine în halul în care am vrut eu, am zis să mă duc eu spre el. Şi-acum e normal să vreau să continui această experienţă dar nu ştiu în momentul ăsta dacă şi din perspectivă regizorală pentru că e o meserie foarte grea, dar ca producător şi ca actor îmi doresc foarte mult. S-ar putea să mai încerc şi ca regizor dar da, sigur îmi doresc să produc filme în care să joc eu. Vreau să fac filme. E clar că e foarte greu dar experienţa asta mi-a confirmat că se poate. Trebuie doar să vrei.
Care este însă destinul acestui scurtmetraj? Unde aş putea să-l văd ca bucureştean?
Scurtmetrajele au un destin aparte, nu ca lungmetrajele pentru care poţi să plăteşti bilet şi să le vezi la cinema. De asta eu mă bucur că el [“Romanian Traditions” – n.r.] a avut o premieră de genul ăsta în care l-au văzut 2,000 de oameni şi se va mai da şi în următoarele zile într-un spaţiu în care se estimează că mai pot fi 1,000 de oameni, deci după doar două vizionări filmul meu va fi văzut de 3,000 de oameni. Ideea este următoarea: el are un destin care îl va face să mai participe la nişte festivaluri – uite acum am primit confirmarea că a fost chemat la “Anonimul” [Festivalul Internaţional de Film Independent din Deltă, de la Sfântu Gheorghe – n.r.] – aşa că, probabil, jumătate de an sau un an, va avea un traseu în nişa profesională iar după aceea îl voi pune pe o platformă unde să fie accesibil tuturor. Dorinţa mea este să devină accesibil publicului pentru că, până la urma urmei, e o comedie pe care am făcut-o pentru public.
Pentru public zici? Măcar fetiţele tale l-au văzut?
Au văzut doar unele secvenţe pentru că atunci când îl aduceam acasă mai simţeam nevoia să revăd unele dintre ele de care nu eram sigur, aşa că nu l-au văzut cap-coadă. Ţi-am zis, a fost o chestie foarte rapidă pentru că Tudor [Giurgiu, directorul festivalului – n.r.] mi-a zis ‘Îl vreau’ şi în trei săptămâni a trebuit să îl închid ca şi colorizare, generic, subtitrare, tot, tot, tot, deci am avut câteva săptămâni colosale… dar uite că a meritat.
Pavel, mulţumesc şi baftă în continuare.
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
