„Cîinele de bronz”
„Cîinele de bronz”, debutul în volum al Emanuelei Iurkin (Editura Cartier, 2018), este un micro-roman psihologic despre suferinţă, singurătate şi absenţă, despre pornirea bolnăvicioasă şi obsesivă de a-i găsi asemănări iubitului cu tatăl, despre nevoia de tandreţe, căldură sufletească, înţelegere, atenţie, prietenie, iubire, grijă, toleranţă, normalitate. Un roman terapeutic despre interiorizare, expunere, refulare, reprimare, o carte antidot şi anestezic în acelaşi timp. Romanul e, de fapt, un monolog interior, în care naratoarea îi are în prim planul atenţiei pe tatăl absent (nu au nici măcar o poză împreună) & iubitul (Vîlcu) îndepărtat şi aproape re-inventat, dar şi pe mama plecată şi înstrăinată ireversibil („Uneori se aude de foarte departe vocea mamei. Poveţele ei interminabile ca o înşiruire de locuri comune”), plus Serj, fratele vitreg care nu are nici o putere asupra ei – nici pozitivă, nici negativă. Un debut incredibil de puternic – de aceea am evitat orice comparaţie, deşi m-am abţinut cu greu, pentru că e vorba de un nou tînăr scriitor basarabean care debutează în forţă, un nou strălucit poem în proză, o nouă voce unică şi autentică. Lectură plăcută şi utilă!
Mihail Vakulovski
