Îți propun un exercițiu de imaginație: ești un copil de trei ani, unul din cei care încep grădinița în sistemul de învățământ de stat. În prima ta zi ești lăsat acolo printre copii străini, alături de oameni străini, într-un loc străin. E frumos, colorat, dar tu nu poți vedea nimic, pentru că te doare ceva, dar nu știi să spui ce. Deși oamenii zâmbesc și te alină cum pot, ție totul ți se pare rece. Nu numai că nu-ți găsești locul, dar te simți suspendat undeva și nu e nimeni drag să te prindă. Toată lumea ta cunoscută, sentimentul siguranței, dat de prezența în apropiere a mamei și a tatălui tău, se năruie dintr-odată și plânsul nu reușește deloc să te ajute să-ți revii. Tot ce ai nevoie e să vină mama. Sau tata. Și să te țină în brațe până simți din nou că ești la adăpost.
Frica cea mai mare a copiilor e să fie abandonați de către părinți. Copiii sunt dependenți de ai lor părinți și sunt conștienți de acest lucru într-un mic ungher al ființei lor. Părinții întruchipează lumea caldă a lui „orice e posibil”, lumea alinării și a alintului, a blândeței și a securității.
„Prea sunt cocoloșiți copiii în ziua de azi. Ce, nouă ne explica cineva atâta când ne ducea prima dată la grădiniță sau la școală? Ne lăsau acolo și gata, că lucrau în schimburi și n-aveau ei timp de așa ceva. Și ce? Nu suntem bine cum suntem? Nu ne-am călit? Nu ne-am făcut o viață?”
Ba da, ne construim vieți care nu ne aparțin și de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, suntem experți în relații umane, în comunicare, în acceptarea celorlalți și în managementul conflictului. Știm să ne spunem punctul de vedere fără să jignim, nu ne agățăm de relații de teama de a nu rămâne singuri și devenim părinți exemplari. Suntem o societate cu adevărat sănătoasă.
Sau nu.
Când intră în etapa grădiniței, copiii au nevoie să li se explice în mod repetat că nu vor fi lăsați nicăieri, să li se arate cărți cu povești pe aceeași temă, să fie ținuți în brațe mai mult decât de obicei, să li se permită să plângă și să fie susținuți cu multă căldură. Senzitivitatea și delicatețea copiilor ne pot ajuta și pe noi, adulții speriați că ne scapă lucruri de sub control, să ne deschidem mai mult către a simți ce nu putem controla și a ne adapta în ritmul nostru. Copiii trăiesc altfel decât noi. Să le lăsăm dreptul de a se exprima prin plâns, prin vise urâte și prin comportamente schimbate. Să avem încredere că, explicându-le și fiindu-le alături, nu facem decât să mai adăugăm o cărămidă de normalitate viitorului lor.
Iulia Sidon,
Psihopedagog, iubitoare de cărți pe care le recenzează pe Hyperliteratura, călătoare și autoare a site-ului scriupedrum.ro
