Rar scriu despre muzici și alte astfel de bucurii – de cele mai multe ori fie impresionist, cu multe exclamații, atunci când e de bine, și alteori, când e de foarte rău, pun toată ura de care sunt capabilă în câteva propoziții scurte, menite să demonteze self-esteem-ul celor care se considerau fani ai piesei vinovate. Ce spun astăzi despre „Despablito” intră într-o oarecare istorie personală din motive ce vor deveni evidente în rândurile ce urmează.
Mă vor renega acum prietenii rockeri până-n sânge, așa cum îmi place să cred că și eu sunt, căci am de spus numai de bine. „Despablito” în cauză e o piesă făcută „la mișto” – Delia ar putea să-mi cânte și „Veșnica pomenire” și tot aș fi în extaz. Vocii ei îi atribui măcar „hidratarea” (la care face referire-n piesă) a unui cor de îngeri pufoși și mult mai umezi acum.
Vizual vorbind, e un fel de odă închinată kitsch-ului românesc, pe de o parte, și stereotipurilor ce țin de cultura sud-americană, pe de altă parte, pe care le-am împrumutat ca disperații și din care am făcut un stil de viață, poate dorind să „gustăm” cumva din lumea lui Pablo Escobar, cea a frumoasei din videoclipul cu „Despacito” – dovadă o altă piesă despre care aud că e de succes acum, „Sudamericana” Andrei lui Măruță; și toate acestea în amestec cu răpirile din Serai pe care încă le mai întâlnim prin case, alături de ultimul model de TV plat, curbat, exorcizat. E o amplă observație antropologică socială, simbolică și vizuală videoclipul, priviți-l chiar și fără sunet!
Și versurile, oh, versurile! Mereu mi s-au părut creative cele ale Deliei, care reușește să se joace cu cuvintele suficient cât să agațe și un alt tip de public, nu numai pe cel topit după ce-i comercial la TV; versurile ei trec de rimele simple și negândite, dincolo de „ia-mă de mână, împreună, sub lună”, amestecul de română cu spaniolă e mai mult decât bine-venit: după romgleză, știm cu toții că românii plecați asimilează limba țării-gazdă prin combinații neașteptate cu cuvintele limbii materne.
Ar mai fi multe, multe de spus despre subiect. Tot am renunțat la ideea de doctorat pentru că nu mă tenta nimic, acum e posibil să fi găsit ceva destul de interesant, care să merite studiul câțiva ani. Dacă îmi dedic cuiva niște ani din viață, atunci Deliei să îi dăruiesc!
Anca Zaharia,
scriitor & traducător; redactor-șef Zile și Nopți Brașov
