Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 25/07/2018
Arhiva Zile si Nopti

Steven Wilson un exercițiu de introspecție [ARTmania 2018]

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Steven Wilson un exercițiu de introspecție [ARTmania 2018] Share Steven Wilson un exercițiu de introspecție [ARTmania 2018]


 

Nu cred că e obligatoriu să scrii despre un muzician – pe care îl admiri profund –  doar enumerînd titluri de albume, printre care mai strecori informații, eventual “rare”, despre el. Dimpotrivă, cred că e cel mai arid și plictisitor fel de a spune că admiri pe cineva, arătîndu-te competent și știutor în tot ceea ce ține de arta și de viața lui. De multe ori, demonstrațiile astea de competență maschează o dorință, mai mult sau mai puțin conștientă, de a te diferenția de ceilalți, de a te poziționa cît mai vizibil ca ființă specială. La urma urmei, se poate și așa. Muzica produce un întreg univers de reacții. Printre care și iubirea de tine însuți. În fond, toate trăirile astea vin din dragoste și din admirație pentru un muzician care ți-a produs o stare specială. Chiar dacă ambele sentimente sînt direcționate, în cele din urmă, fără să-ți dai seama, tot spre tine însuți.

Despre Steven Wilson nu s-a scris nici pe departe la fel de mult, pe cîtă muzică a scris sau a făcut el, pînă acum. E la foarte mare distanță de a fi un star, așa cum înțelegem acest termen azi. Îl știm ca împătimiți de Porcupine Tree, de cîteva dintre proiectele paralele la care a participat, dar și de cariera sa solo. În realitate, volumul de muzică scrisă, cîntată, mixată, remixată, aranjată sau produsă comercial de către acest om este cu totul impresionant. Zeci de albume conțin contribuții ale sale în diferite forme. De la 10-11 ani și pînă acum, s-a livrat complet muzicii, pe care o iubește cu o pasiune foarte greu de descris. Dar nu numai pasiunea e de luat în seamă aici, ci și dimensiunea renascentistă a talentelor și a competențelor reale de care dispune. Compune, cîntă vocal și la mai multe instrumente, scrie versuri, aranjează, orchestrează, mixează, produce, face turnee, trăiește total pentru muzica în care crede. E, într-un anumit fel, produsul tipic al acestor timpuri, care se desprind de marile momente muzicale ale ultimei jumătăți a secolului trecut. Lucrează enorm, nu e cea mai sociabilă persoană cu putință, pare o entitate eterică, alcătuită din talente și priceperi, și nu se ferește să spună că a muncit atît de mult pînă acum, ca să poată fi în poziția de a face muzica la care a visat, cea pe care a auzit-o în lumea sa lăuntrică, de-a lungul anilor.

Steven Wilson un exercițiu de introspecție [ARTmania 2018]
Forțînd un pic nota, atunci cînd e vorba despre descrierea lui, ai zice că e un soi de ființă a viitorului, semi-eliberată de condiția existenței fizice. Slab, alb-palid, fragil, părul șaten, perfect drept. Pare prezent doar parțial în universul acesta, în felia de lume în care trăim și noi. Îndată ce-i auzi muzica, suspectezi că mai există o componentă a prezenței sale, una detașată, mutată, stabilită într-o altă lume. Altminteri, e foarte liniștit cu ideea că el însuși, ca artist, e o alcătuire a influențelor la care a fost supus. O spun și alții, dar nu cu tonul, și doar foarte rar cu conținutul pe care îl exprimă el. Are un fel de seninătate, complet asumată, a preluării influențelor din care e construit, și a ducerii lor mai departe. Sigur că nu scapă de etichete și de eternele constatări din categoria ”Sună ca…”. Dar muzica lui e atît de personală și de venită din el însuși, încît nu e unul dintre aceia care se refugiază în nișe comerciale, mai mult sau mai puțin obscure, ascunzîndu-se-n munți, și organizînd “rezistența”. Steven Wilson e atît de eclectic și de omogen stilistic, în același timp, încît paradoxul definirii sale nu se transformă într-o ghiulea legată de un picior, ci devine o adevărată aură. Mai în glumă, mai în serios, e ca Thomas Anderson, devenit Neo, din Matrix. A traversat toate condiționările și obstacolele, aparent de nedepășit, ale acestui timp, unul de democratizare a artelor (pentru unii) sau de prăbușire a oricărui tip de valoare (pentru alții). Și a rupt contururile decorului care joacă rolul realității. A devenit o personalitate, și a construit artistic o identitate care parcă face legătura între niște lumi. Iar muzica lui e, deseori, o ființă de lumină, capabilă să oprească în aer, cu un gest abia perceptibil, gloanțele cuvintelor care etichetează, definesc și înmormîntează în sertarele clasării absolut orice act, orice manifestare.

Și, cu toate astea, după cum e perfect firesc în lumea de azi – lucru care li se întîmplă și li s-a întîmplat și altora – muzica sa nu e un eveniment central. Pur și simplu pentru că nu mai există evenimente centrale. Se petrec atît de multe lucruri, oferta e atît de obeză, încît noțiunea de eveniment a dispărut. Deși nu mai e prizoniera unei nișe, muzica lui Steven Wilson e o manifestare discretă, la care au acces doar cei cărora le sună familiar limbajul în care e articulată. E o muzică trecută de granițele încadrării, în sensul în care nu face eforturi, nu se căznește să sune ca cea de gen. Cei mai mulți asta fac. Creează în limitele formale ale unei lumi în care se regăsesc, folosind coduri și limbaje specifice acelui spațiu, și păstrîndu-se în limitele lui, pentru a fi mai întîi parte din fenomen, și abia apoi pentru a-și exprima propria personalitate. Wilson e mult deasupra acestui fel de discuție. El nu mai e doar în lumea a ceea ce mulți dintre noi am numi “progresiv”. Și tocmai aici apare problema. Aceeași, cu care se confruntă orice “ales”, orice “chosen one”.
Dacă l-am ascultat, l-am admirat și l-am iubit pe Steven Wilson, l-am și confiscat. Iubirea vine la pachet, deseori, cu instinctul posesiunii. Dacă-l iubim, înseamnă că nu putem doar să-l judecăm, ci avem și pretenția ca el să fie așa cum vrem noi. Adică să facă muzica pe care ne dorim s-o auzim. Chiar dacă spunem – și asta se întîmplă cu orice artist – că abia așteptăm să facă ceva nou, să nu se repete, de fapt așteptăm ceva familiar, ceva care corespunde cît mai mult cu artistul, așa cum îl știm noi. Așa cum vrem noi să fie. Îi cerem să ne surprindă, însă doar în zona noastră de așteptare. Să nu cumva să iasă din tufișuri și să ne sperie. Dacă o face, îi zicem de la obraz că e neserios. Dresajul ăsta pe care îl aplicăm artiștilor, așa cum o facem deseori și cu oamenii pe care îi iubim, e moartea pură a pasiunii. Pentru că iubim și admirăm artiștii care ne surprind, doar atît cît avem noi chef să ne simțim surprinși. Cine iese din țarcul ăsta e repudiat. Ne comportăm din ce în ce mai mult ca un public de consumatori, care se bucură de drepturile consumatorului. Așa că, dacă Steven Wilson – în cazul ăsta – face o piesă pop (Permanating, de pe albumul To The Bone), amintind candid despre o parte din muzica pe care o asculta în copilărie, zicem că s-a tîmpit și s-a “comercializat”. Dacă face un album profund tulburător și emoționant, de o rară delicatețe, după povestea morții unei tinere londoneze într-un anonimat crunt și condamnabil (Hand. Cannot. Erase), zicem că “s-a muiat, a dat-o pe lălăială”. Sigur, orice lucru de pe lumea asta poate să-ți placă sau nu.

Însă, cît timp avem senzația că îl deținem, că ne aparține, că avem drepturi asupra lui, tocmai pentru că îl iubim și îl admirăm, artistul e doar o imagine a noastră, pe care o iubim atîta vreme cît ne spune ceea ce ne dorim să auzim. Dar de iubit și de admirat cu adevărat, nu le facem decît atunci cînd îi dăm voie să fie el însuși. Steven Wilson e așa. E el însuși. Însă fără să ne ceară vreo permisiune.

Cătălin Ștefănescu 

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută