Mihaela Cosoreci intră în al zecelea an de când predă la gimnaziu la școala din Gârcin, acolo unde îi învață pe copii limba română. A studiat la Facultatea de Litere din Brașov și acum își dorește ca din copiii pe care îi are sub îndrumare să iasă niște adulți responsabili, capabili să aibă grijă de ei înșiși, să înțeleagă lumea în care trăiesc, să o vadă în toată mărimea ei și să priceapă că discriminarea nu spune ceva despre cel discriminat, ci despre cel care emite judecăți bazate pe stereotipuri.
Spune-ne ce predai la școala din Gârcin.
Limba română, dar mi-am dat seama, în anii petrecuți aici, că pentru acești copii nu e important să știe definiția predicatului nominal sau sintaxa frazei, pentru că lucrurile stau puțin diferit față de alte școli. Eu încerc să răspund nevoilor lor prin alte mijloace; spre fericirea mea, dă roade ceea ce fac. E clar că, dacă suntem mai mulți care mergem în aceeași direcție și pe aceleași principii, lucrurile se vor schimba și rezultatele mici, dar sigure, se vor vedea, iar satisfacția e cu atât mai mare.
Toți copiii din școala aceasta provin din același mediu defavorizat?
Da, școala se află în mijlocul comunității de rromi din Gârcin, care este cea mai mare comunitate compactă de rromi România. Nu am date concrete pentru că nu există statistici oficiale, pentru că majoritatea nu și-au declarat apartenența la o minoritate sau nu, nu au acte. E o comunitate foarte săracă pentru că majoritatea adulților nu au o educație pentru a se putea integra pe piața muncii, foarte mulți trăiesc din ajutoare sociale și din alocațiile copiilor și, după cum îți poți da seama, dacă nu ai modele în comunitate, copiilor le e destul de greu să facă diferența între ceea ce e demn de urmat sau nu.
Asta voiam să aflu: cum a fost pentru tine la început, cum a fost primul an? Înainte ai mai predat undeva?
Nu, la Gârcin a fost primul meu an și am rămas acolo. Nu aveam idee unde ajung, nu știam nimic despre Gârcin, despre Săcele – mă mutasem din Curtea de Argeș și mi-am spus că, oriunde aș primi post, acolo merg, important este să predau. Simțeam nevoia de o provocare, deși nu credeam că avea să fie atât de provocator. Mi s-a oferit post la Școala 5 din Săcele, habar nu aveam unde mă duc, și când am ajuns acolo, la poarta școlii am izbucnit în plâns. Am spus că eu nu pot să fac așa ceva. Mi se părea că trăiesc o farsă, nu-mi puteam imagina că există așa ceva. Dar mi-am asumat provocarea, am făcut un pariu cu mine însămi și am zis că trebuie să rezist măcar un an, să văd cum e înainte de toate. Dacă următoarea întrebare este dacă vrea să plec sau dacă am vrut vreodată, răspunsul e nu. Indiferent de toate lucrurile mai puțin plăcute care se întâmplă, și nu mă refer la lucrul cu copiii, ci cu adulții.
E mai dificil lucrul cu adulții? Cu părinții copiilor?
Nu, ci cu oamenii care se presupune că sunt educați, că au o anumită toleranță, înțelegere, inteligență, cei cu putere decizională. De la nivelul macro, politic, până la micro, dacă ne referim la școli, lucrurile merg într-o direcție nu tocmai favorabilă pentru dezvoltarea sistemului educațional din România. Cu siguranță există, peste tot în țară, în orice domeniu, oameni care se zbat ca acești copii să nu cadă mai rău.
Ce te-a făcut să nu renunți, dacă în primul an a fost un șoc că ai ajuns acolo?
A fost cumva inerție. Nu mi-am găsit un motiv serios pentru care să plec, așa cum atunci nu găseam un motiv destul de bun nici să rămân. Mă lega ceva ce nu-mi puteam explica, până când la conducerea școlii au venit niște oameni foarte deschiși către nou, care au înțeles nevoile comunității și ale copiilor, și care m-au implicat în diverse activități despre care mi-am dat seama că mi se potrivesc foarte bine. Am fost la foarte multe cursuri, cu mulți oameni faini, și de-acolo a pornit pasiunea mea și astfel mi-am dat seama că mi se potrivește genul acesta de educație non-formală și mai puțin bazată pe norme și metodologii. Mi-a plăcut bucuria din ochii copiilor când făceau altceva, când le explicam același lucru scris în carte, aceeași definiție, dar într-o altă formă, punându-i pe ei să facă niște conexiuni.
Deci te motivează schimbarea pe care o aduci în viețile lor?
Da, asta mă face să merg mai departe, pentru că văd că așa le e mai bine. Mi-am dat seama că acolo fac ceva cu adevărat folositor pentru cineva care chiar are nevoie. Mă simt utilă și faptul că reușesc să fac ceva cu acești copii, alături de ei, pentru viitorul lor, mă face să fiu implicată așa. Cei din sistemul politic știu că un popor slab educat e un popor ușor de manipulat, iar în școală nu se învață, din păcate, cât de mult putem fi și suntem manipulați.
Există statistici cu cei care termină ciclul școlar? Câți mergi la liceu, de exemplu?
Inspectoratul Școlar cere, an de an, statistici legate de câți au terminat școala, câți au mers mai departe. Din păcate, din cauza presiunii comunității, cea mai mare parte nu merge la liceu în Brașov, ci la liceul de lângă noi. Ei nu ies din comunitate astfel, sunt tot ei cu ei, se închid și nu văd dincolo de „graniță”. Și e trist. Tocmai de asta eu încerc să-i duc pe elevii mei în tot felul de locuri, i-am plimbat enorm, am vrut să-i ajut să vadă lumea dincolo de „graniță”. La un moment dat, la ora de geografie, un copil a spus că el locuiește pe Planeta Gârcin. Pare ca un fel de banc prost, dar e trist că și ei simt cât de ermetică e comunitatea lor. Acum s-au schimbat lucrurile, s-au angajat foarte mulți adulți; am avut la școală diverse programe pentru adulți.
Faci sau ai făcut și cursuri cu adulți, dacă am reținut bine?
Am avut un proiect finanțat european în cadrul căruia adulții care nu și-au terminat cele 8 clase. Au făcut aceste cursuri, iar apoi au mers și s-au angajat. De exemplu, la un moment dat am avut 121 de persoane înscrise, iar cam 100 au mers și s-au angajat la final. Poate nu pare mult, dar e foarte important pentru acea comunitate, pentru copiii care acum au altfel de modele. Una e să vezi că părintele sparge semințe pe marginea drumului toată ziua, alta e să-l vezi că se trezește la 6 și pleacă să lucreze, chiar dacă lucrează la salubritatea orașului sau la curățenia dintr-un mall. E un progres.
Ce încerci să îi înveți pe copiii despre care spui că sunt „ai tăi”?
Că întotdeauna există cel puțin două drumuri: A și B. Dacă alegi drumul A, există niște consecințe, pe care trebuie să le evaluezi dinainte. Dacă alegi drumul B, există alte urmări, dar cel mai important e să știi care sunt drumurile acestea și ce poți obține mergând pe unul dintre ele. Și să îți asumi ce ai ales, conștient de riscuri, de câștiguri, de tot. Legat de cei care merg la liceu, și ei se împart în două categorii: cei cu care am lucrat la self-esteem și care știu deja cât de greu le va fi, dar nu se lasă. Și cei care renunță repede, prea repede, după primele două-trei luni. Viețile copiilor săraci, dar încrezători, se schimbă când demonstrează celorlalți că pot avea încredere în ei.
