Hermannstädter Zeitung, singurul ziar din Sibiu publicat în limba germană, a împlinit recent 50 de ani de existență.
Dacă în anii comunismului, publicația a fost forțată să-și schimbe numele, iar conținutul venea gata făcut de la București, după 1989 lucrurile s-au schimbat în totalitate.
Beatrice Ungar, redactor-șef și unul dintre cei mai activi oameni de presă din Sibiu, și-a petrecut ultimii 30 de ani în redacția ziarului, așa că am fost curioși să aflăm direct de la ea cum s-a împletit povestea ziarului cu viața orașului, într-o țară în care tranziția e aproape permanentă.
Cât de important e faptul că Sibiul are de jumătate de secol un ziar dedicat unei minorități?
Pentru ziarul nostru e important că am reușit să depășim o perioadă foarte grea, plecarea în masă a sașilor din anii ’90. Atunci au plecat foarte mulți dintre cititori și chiar colegi de-ai noștri. Cu toate acestea, împlinim 50 de ani. Poate că nu e o vârstă prea mare pentru un ziar, dar puține ziare au rezistat, totuși, atâția ani. Bineînțeles, trebuie să spun că prima ediție a unui ziar cu acest nume a fost în 1861, care s-a unit cu un alt ziar în 1863 și au dat faliment împreună în 1907.
Deci denumirea ziarului exista deja. Până în 1944 erau multe ziare germane în Sibiu, în perioada de vârf au fost chiar și 36 de publicații. Deci suntem într-o tradiție în acest sens. Chiar dacă nu mai e aceeași proporție de populație de limba germană, ar fi trist dacă la acest moment în Sibiu nu ar exista un ziar în această limbă. Existența noastră se datorează și faptului că în România fiecare minoritate națională recunoscută are posibilitatea să primească subvenții de la stat pentru a-și menține o publicație sau diverse activități.
Pe de altă parte, ziarul nu e dedicat numai minorităților, ci tuturor celor care cunosc limba germană și doresc să afle ce se întâmplă în Sibiu, în mod special, dar și în România. Acest lucru e posibil și datorită site-ului ziarului nostru.
Ați început să lucrați la ziar în 1988, cu un an înainte de căderea comunismului în România. Cum s-a resimțit trecerea de la un regim politic la altul în redacția unei publicații în lb. germană din Sibiu?
A fost o trecere dintr-o lume într-alta, clar, dintr-o lume a dictaturii unde nu aveai prea mult spațiu de manevră, în lumea expresiei libere. Eu sunt foarte recunoscătoare că am reușit să prind acest moment pentru că știu să prețuiesc foarte bine libertatea presei. În ’88 – ’89, ziarul era scris de Ceaușescu și noi efectiv ca ziariști nu aveam prea multe de făcut, nici măcar nu aveam voie să traducem, materialele veneau gata traduse de la București.
Noi trebuia să veghem faza tipografică, era foarte important să nu dispară vreaun aliniat. Fiind un ziar de limba germană, totuși, pot să spun că aveam puțin mai multă libertate, în sensul că puteam scrie despre anumite lucruri care cu siguranță nu ar fi fost admise în presa românească. Aceste ”mici beneficii” erau și un prilej pentru sistem de a arăta că e foarte îngăduitor cu minoritățile naționale.
Aș mai menționa că am avut o practicantă care a scris o carte despre ziarul nostru numită ”Între probă impusă și probă liberă”. Cartea surprinde foarte bine ce însemna presa, în speță Hermannstädter Zeitung, înainte și după ’89.
Cât de greu a fost din punct de vedere financiar să publicați ziarul în anii de tranziție?
În primii ani a fost greu pentru că editorul era partidul, iar partidul dispăruse. Ne-au sprijinit mult colegii de la Tribuna care au avut alte posibilități și s-au pus mult mai repede la punct. După ce am fost finanțați de diverse instituții, printre care și Ministerul Culturii, în 1995 am înființat fundația non-profit Hermannstädter Zeitung și din acel moment am primit o subvenție de la stat care ne-a ajutat în continuarea publicării ziarului. Această reușită o datorăm domnului Georg Scherer, redactorul-șef din acea perioadă, care era un bun administrator și a scos ziarul dintr-o situație foarte grea.
Cum a afectat tirajul sau poate chiar conținutul ziarului numărul în continuă scădere al etnicilor germani din Sibiu de-a lungul ultimelor decenii?
În acest sens, conținutul nu a fost afectat. Noi ne-am gândit că poate dacă scriem împotriva emigrării, vor pleca mai puțini, dar aceste articole nu au avut deloc efectul scontat. Mulți erau deja cu bagajele făcute. Tirajul a fost într-un fel afectat, dar dacă mă gândesc că în anii ’80 aveam 80.000 de etnici germani și un tiraj de 8.000, maxim 10.000 de ziare, iar acum suntem 6.000 de etnici germani și avem un tiraj de 2.000 de ziare, proporția e bună.
Sunteți prezentă aproape la toate evenimentele culturale din oraș. Cum vă raportați în paginile ziarului la viața culturală tot mai animată a Sibiului?
Pot să spun că noi scriem în ziar despre viața culturală nu de acum 10 ani, ci de la începuturile noastre. În toți cei 50 de ani ai ziarului, cultura a jucat un rol important. Am răsfoit de curând colecția ziarului, iar cultura a avut mereu o pagină proprie, chiar dacă în comunism, uneori, articolele trebuia camuflate într-un anumit fel pentru a putea fi publicate.
Îmi amintesc cu amuzament că sub regimul lui Ceaușescu toți ne cramponam de cultură ca să nu scriem de alte chestii care ne erau impuse de partid. Într-adevăr, din 2007 viața culturală s-a animat, iar uneori eu sunt nemulțumită că nu putem scrie mai mult, dar nici nu putem să monopolizăm ziarul doar cu evenimentele culturale.
Haideți să încheiem cu un moment memorabil pe care vi-l amintiți din cei 30 de ani petrecuți în redacția Hermannstädter Zeitung.
Noaptea dinspre 25-26 decembrie ’89, pentru mine a rămas încă vie, pentru că atunci noi am scos ziarul de capul nostru. Cred că dacă Ceaușescu nu ar fi fost împușcat, noi am fi ajuns la pușcărie, cel puțin. Ziarul apărea tot săptămânal, iar în 15 decembrie a apărut ultimul număr, apoi ne-am trezit toți cu contractele de muncă desfăcute, iar în 22 decembrie ziarul nu a mai ieșit.
În noaptea din 25 spre 26 decembrie, ne-am întâlnit o mână de colegi cu redactorul-șef de atunci la fosta tipografie Polsib ca să scoatem ziarul. Îmi amintesc că am primit un telefon în care ni s-a spus că dacă dăm drumul la rotativă sărim în aer. No, am zis, hai băieți să vedem!
Bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic, dar astfel de telefoane curgeau. Eu am rămas până la sfârșit, pe la ora 6 dimineața am plecat spre casă, pe jos, pe lângă Cibin. Faptul că atunci am scos ziarul pe propriile forțe, pentru mine a fost practic și o obligație de a merge mai departe.
Interviu realizat de Răzvan Sădean
