Plaja Cocuţa

Unul din miturile Galaţilor – şi, deopotrivă, al copilăriei mele – a fost PLAJA COCUŢA . Cred că are mai bine de jumătate de secol, adică e aproape contemporană cu naşterea mea, acum patruzeci şi opt de ani. Dacă aş avea puterea unui investitor, aş încerca să fac din ea ceea ce primarul Parisului a încercat – şi a reuşit – pe sub podurile Senei. Diferenţa nu e atît de mare pe cît s-ar crede la prima vedere. Ca un om care a bătut, în 1994-1995, Parisul cu pasul, mă gîndesc că PLAJA COCUŢA poate fi, aşa cum a şi mai fost, „refugiul” de vară, imediat, al oraşului.

Sigur că ar mai trebui să fie alimentată” cu nisip, dar ar putea fi, pînă la urmă, un centru de agrement, pescuit, preumblare.
Am fost – de nenumărate ori – pe acea plajă, atunci cînd nu apucam, din lipsă de bani ori de timp, să ajung pe malul mării. Locul are potenţial, trebuie doar o minte iscusită, care să pună cap la cap segmentele afacerii. Deocamdată, PLAJA COCUŢA
este doar un tărîm pe care Galaţii l-au pierdut. Şi, poate, nu numai ei – ci şi cei de prin-prejur, brăileni, tulceni, zăclăieni, care, atunci cînd plaja exista, foiau pe acolo. Restaurantul de alături funcţiona, tonetele de îngheţată la fel, chioşcurile colorate prindeau viaţă. Înflorea şi comerţul cu peşte, pescarii îşi aduceau – şi deşertau tolbele. De ce, în anii şaptezeci sau optzeci se putea, totuşi – şi, acum, pe o altă buclă, repet, nu se poate „reinventa” isprava? Gîndesc la PLAJA COCUŢA ca la o instituţie pierdută a oraşului. Rătăcită în tranziţie. Dar, poate, recuperabilă. Din nostalgie & memorie.