Am avut parte atunci de un spectacol incredibil şi nu mă refer la prestaţia impresionantă a soliştilor Iordache Basalic sau Lucian Corchiş, nici la prezenţa graţioasă, aproape magică a sopranelor Felicia Filip şi Irina Iordăchescu. Surpriza incredibilă am fost noi, miile de oameni strânşi cuminţi în faţa Operei, stând pe scaune, în picioare sau pe iarbă, care am ascultat în tăcere artişti mulţi, frumoşi şi talentaţi.
În acele ore n-au sunat telefoane. N-a vorbit nimeni tare. Ne-am lăsat cuceriţi încet-încet de un sentiment nou pentru Bucureşti: cel al bunului-simţ, decenţei, politeţii, zâmbetelor. La sfârşit au fost artificii, dar poate că nici nu mai era nevoie. Le aveam deja dinainte în noi, multe, colorate, lăţite într-un zâmbet imens.
