*- Dragă Octavian Saiu, te invit să ne vorbeşti despre Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, aşa cum s-a văzut el şi de la masa de unde ai dirijat cu atâta migală şi pricepere conferinţele cu artiştii şi majoritatea lansărilor de carte, dar şi din sălile de teatru, din perspectiva criticului şi a spectatorului. Cum a fost FITS 2011? Cum ţi s-a părut selecţia?*
– A fost o ediţie împlinită. Bogată. A fost o sărbătoare a diversităţii – de la teatru de stradă la carte, de la concerte rock la conferinţe cu ţinută academică. Cred că ediţia aceasta încununează un demers început de Constantin Chiriac acum 18 ani şi certifică un fel de „majorat” cultural, care îi face pe cei sceptici să admită că FITS este un eveniment de uriaşă însemnătate, iar pe cei ce au crezut în el de la început să se bucure de confirmarea alegerii lor. A existat în această ediţie un soi de siguranţă de sine a festivalului, dacă se poate spuneaşa, care nu-şi propune să demonstreze nici diversitatea pe care o acoperă, nici amploarea lui, nici nivelul selecţiei, ci şi le asumă ca valori ce îl definesc, în regimul firescului. Aşadar, cred că rămâne o ediţie de maturitate, care celebrează încrederea în vocaţia unui oraş de a deveni, preţ de câteva zile, centrul simbolic al lumii teatrului.
*- Aproape că faci ocolul pământului, ca să vii la festivalul de la Sibiu, de câţiva ani buni, pentru a fi moderatorul întâlnirilor cu artiştii. Practic, prezenţa ta aici a schimbat felul în care decurg dialogurile, a schimbat dimineţile festivalului. Ce înseamnă să fii moderator la FITS?*
– Mulţumesc pentru aceste gânduri, care mă flatează. Înseamnă să creezi, cu măsură şi curiozitate, un dialog viu. Un fel de întâlnire între două lumi – cea a spectacolului şi cea a publicurilor, cea a artiştilor şi cea a spectatorilor. E o bucurie să poţi pune întrebări, după cum e o satisfacţie să poţi afla răspunsuri. Cred, totuşi, că întâlnirile pe care le găzduiesc la FITS sunt mai degrabă un spaţiu al întrebărilor, decât un teritoriu al răspunsurilor. E normal să fie aşa. Întrebările animă. Ele sunt esenţa acestor dezbateri în care se regăsesc, de fiecare dată, câteva dintre cele mai importante figuri al festivalului, sub semnul comunicării deschise, sincere şi niciodată pretenţioase.
*- Despre FITS se spune aici, acasă, că este al treilea ca amploare şi importanţă din lume, după festivalurile de la Edinburgh şi Avignon. De acord? Cum se vede FITS, în comparaţie cu celelalte festivaluri ale lumii?*
– De acord! Deşi ierarhiile mă crispează, fiindcă impun ceva parcă prea rigid, prea… definitiv. De aceea pot fi riscante, atunci când lucrurile nu sunt tocmai uşor de cuantificat. Mai important decât locul pe care îl ocupă într-o asemenea ierarhie a festivalurilor e faptul că FITS şi-a creat un specific şi areo identitate. Nu poate fi confundat cu nimic. Ori asta înseamnă, implicit, că e un eveniment unic. Bugetele dictează astăzi avengura oricărei întâlniri de acest tip, iar faptul că Sibiul are un loc
atât de intens conturat în geografia planetei teatrale ţine de zona miracolului. E miracolul încrederii într-un vis frumos, care se revarsă zile şi nopţi peste un oraş transformat într-o scenă plină de lumină. Dincolo de cifre, rămâne decisiv rostul adânc pe care îl are Festivalul de la Sibiu în miezul acestei comunităţi ce se deschide către lume.
*- Dar teatrul românesc în context internaţional? Putem vorbi de o direcţie, de un specific, sau numai de creatori care fac ceea
ce fac doar fiindcă ei sunt, ca personalităţi, ceea ce sunt? Adică Silviu Purcărete, Radu Afrim…*
– Cred ca întrebarea oferă, deja, un răspuns. Aşa e: este greu, în teatrul românesc de astăzi, să vorbim de direcţii, ci, mai degrabă, de creatori ce nu pot fi asimilaţi nici unor tendinţe. Fiecare ilustrează un stil propriu, unic. Epoca marilor direcţii, ca şi aceea a mişcărilor de grup, s-a stins în teatru. Trăim într-o postmodernitate în care ideile şi formele se coagulează în jurul unui artist sau al altuia, fără ca ele să migreze spre conştiinţa unei mişcări. Ăsta nu e simptomul unui individualism excesiv, ci efectul firesc al unei reorganizăria priorităţilor, care fragmentează un întreg context teatral, chiar şi în interiorul aceleiaşi generaţii. Regizorii nu mai pot crede în curente, nu mai încearcă să le configureze ei inşişi, ci preferă să articuleze, fiecare, poetici separate, perfect reductibile la un creator sau altul. Pe doi îi numeşti chiar tu, în această interogaţie care ar merita un răspuns mult mai amplu, fiindcă atinge unul dintre centrele vitale ale fizionomiei teatrului contemporan.
*- Cum ţi s-a părut publicul de la Sibiu?*
– Viu, animat, deschis, civilizat. Şi, totuşi, parcă erau şi spectatori un pic mai apăsaţi de grijile pe care teatrul nu le poate vindeca, uneori nici măcar preţ de un spectacol. În general, publicul de la Sibiu e unul format de şi prin festival, un fel de categorie privilegiată, care are parte de o asemenea varietate de forme de spectacol, pe străzi, în săli de teatru şi în cele mai nebănuite spaţii de joc, încât trăieşte din plin bucuria clipelor de sfârşit de mai şi început de iunie.
*- Care au fost marile tale bucurii de la această ediţie? Ce ţi-a plăcut, ce nu ţi-a plăcut?*
– Mi-au plăcut spectacolele lui Purcărete, mi-a plăcut curajul Liei Bugnar, consecvenţa lui Gavriil Pinte. Spectacolele de dans. Mi-a placut reîntâlnirea cu Jonathan Mills. Mi-a plăcut concertul de muzică irlandeză inspirat de Cimitirul Vesel. Atât de multe momente, încât mi-e greu să le enumăr. Nu mi-a plăcut indisponibilitatea pentru dialog a unor… Dar de ce să vorbesc despre ce nu mi-a plăcut, acum, când ecoul sărbătorii care înseamnă acest festival ne mângâie încă gândul?
