Copiii lui Cehov

Azi nu vorbim despre cărţi noi. În faţa bancomatului, un bărbat agitat, repetând cu voce îngrijorată către funcţionara venită lângă el şi totodată către vocea din telefonul plantat în peretele băncii: „Am băgat patru milioane şi mi i-a blocat înăuntru, am băgat patru milioane şi mi i-a blocat înăuntru”. De la nivelul genunchiului lui, o altă voce, o voce mică, senină, a unui băieţel nespus de curios, fascinat de telefonul de perete, repetând de mult mai multe ori, pierzând pe drum semnul întrebării: „Cu ţine ai vorbit? Cu ţine ai vorbit? Cu ţine ai vorbit.” Bunicul, neclintit în grijile lui, nici măcar nucoboară privirea. Afară, pe bulevard, o fetiţă de vreun an, tare crăcănată sub rochiţa ei albă, ţine cu ambele mâini o îngheţată cât toate zilele. Şi nu mai e crăcănată. Îngheţata i se topeşte în pârâiaşe pe degete.

O lume întreagă într-un cornet. Şi un alt băieţel, purtat în braţe înspre casă, printre blocuri, ţipând cu mâinile întinse, spre urmă, spre locul din urmă: „Nu în casă, nu în casă!” Şi peste tot, peste tot, copiii din povestirile lui Cehov. Copii jucând loto şi numărând copeicile, pe masă, pe covor, adormind claie peste grămadă în pat, copii plimbându-se pentru prima oară în viaţă pe bulevard, copii traversând stepa, privind fulgerele vii, murdărindu-şi costumul deşcoală, purtând turtă dulce în buzunar, copii privind cum alţi copii îşi iţesc de sub pături căpşoarele ciufulite, copii cu bubă la cot, mâncând, aşteptând, scâncind după mama, fugind, ajungând în cimitirul cu cruci albe dinspatele spitalului, şi iarăşi fugind, adormind pe trepte luminate de lună, copii scriind acasă, implorând bunelul să îi ia de aici, copii, copii. „Copiii”, „Stepa”, „Vanka”, „Fugarul” şi „Grişa”…