Când tunelul e o roată

Murim puţin câte puţin în fiecare zi. Şi nu trebuie să ai doctorate în filozofie ca să simţi asta pe propria ta piele. O simte şi Victor – să-i zicem un om simplu – pe pielea lui tot mai tăbăcită de o viaţă căreia parcă nu-i mai aparţine. Refugiat în amintirile din liceu – „Nimic din ce s-a întâmplat în viaţa aia mişto din liceul ăla de doi bani nu vrea să se şteargă” – Victor priveşte, prin sticla tot mai goală dinaintea sa, la prezentul care nu vrea să-i mai ofere decât deziluzii, decât un şir de morţi, rememorându-şi la nesfârşit copilăria şi adolescenţa.

Victor, personajul principal al cărţii „În iad toate becurile sunt arse”, de Dan Lungu, „un supravieţuitor al propriei adolescenţe”, asistă neputincios la morţile sale repetate. Moare când se angajează prima oară, moare când se trezeşte că alături de el doarme doar ambalajul uşor schimbat al celei ce îi este soţie, în timp ce fata pe care a iubit-o cândva a dispărut, moare când află că nu va avea copii. În toată jalea asta, înecată în alcool şi-n munci care-l fac să se simtă ca un hamster alergând „în van pe roata lui de tot rahatul”, ceea ce a mai rămas dintr-un om cândva viu rememorează episoade din adolescenţă.

Dan Lungu alternează aceste fermecătoare episoade, scrise alert, detaliat, înţesate de expresii argotice, cu cele din prezentul cenuşiu, din viaţa de acum a personajului, fără nici un scop, fără nici o lumină în capătul tunelului, căci tunelul e roată.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Victor ar fi avut şansa minţii de o precizie chirurgicală a unui Murphy (din romanul cu acelaşi titlu de Beckett), care refuză angajarea în roată şi care caută altfel de rezolvări între „a fi” şi „a face”? Şi ce i se întâmplă, de fapt? Citiţi.