mă întorc acasă nu doar cu o tolbă plină de povestiri şi fotografii, dar şi cu ceva ce deodată îmi pare foarte preţios. Un tablou
al României văzută de cei cu care am avut şansa să stau de vorbă. Plecată de acasă cu inhibiţiile de rigoare, am avut grozava
surpriză să constat că străinii – cel puţin cei care aparţin zoneiliterare şi implicit unei mai largi zone culturale – ştiu despre noi lucruri frumoase, pe care ţin să le spună înainte să apuci să-i întrebi. Înainte de toate, noul val al cinematografiei româneşti, care ne face un serviciu major. Fiecare străin cu care am vorbit îmi spunea de un alt regizor, de un alt scenarist sau film preferat. Se auzeau numele lui Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Radu Muntean sau Răzvan Rădulescu, titluri precum “4, 3, 2”, “Moartea domnului Lăzărescu” sau “Hârtia va fi albastră”. Apoi, din gura scriitorului bulgar Petar Dentchev, totodată regizor de teatru,ştie de teatrul din Sibiu şi de Silviu Purcărete, văzuse unul dintre spectacole. Iar de la Gregory Norminton, scriitor scoţian, aveam să aud că a văzut “Faust” la festivalul de la Edinburgh, ba a şi scris o cronică. Fiindcă nici în vest scriitorii nu pot trăi doar din scris. Lista e lungă şi fericită. Continuă cu scriitori tineri de la noi. Unghiul din care se vede tabloul depinde mereu de poziţia privitorului.
