Sunt câteva reguli fără de care un festival de muzică nu poate ieşi bine. Trebuie doar să fi mers la câteva, ca să îţi dai seama ce ai voie să faci şi ce nu în calitate de organizator.
De exemplu, e esenţial să ai trupe şi sonorizare bună; să ai mâncare şi băutură variată; toalete suficiente şi aşezate inteligent (nimic nu e mai frustrant decât să pierzi melodia favorită în timp ce stai la coadă uşor cocoşat spre cabina salvatoare); să eviţi formarea cozilor interminabile; să nu-ţi laşi publicul să se plictisească între concerte.
Dacă **Rock the City** ar fi respectat măcar două din lucrurile astea, reacţiile ar fi fost altele. Nici măcar line-upul superior B’estfestului nu le poate compensa carenţele în organizare.
La **B’estfest** în schimb, am avut de toate: de la parcare imensă la camping, spaţiu pentru sporturi sau citit, zone cu hamacuri şi fân, mâncare pentru toate gusturile şi trupe multe, dar, din păcate, majoritatea mărunte.
Un lucru e totuşi clar: niciodată concurenţa n-a fost mai utilă ca în zilele de 1, 2 şi 3 iulie.
