Câte nu le-au trecut prin faţă şi cum au rămas ei liniştiţi şi îngropaţi în tăcere. Martori încremeniţi ai trecerii vremurilor printre oameni, ochii caselor au vegheat scurgerea nisipului în clepsidră şi au fost străjerii devenirii cetăţii. Ploaia de primăvară le aduce mereu aminte de sufletul neînfricat al vechilor cavaleri ai burgului, înveşmântaţi în zale strălucitoare, gata oricând de luptă. Soarele le deşteaptă vise cu bogăţii neasemuite care se adunau în mijlocul cetăţii în zi de târg, dar şi cu struguri de aur ascunşi în inima cetăţii. Vântul tăios de toamnă care şuieră peste ţigle le aduce aminte bătrânilor ochi despre vinul de odinioară şi despre toate poveştile ţesute la ceas de seară în jurul ulciorului de pământ, iar primii fulgi de zăpadă trezesc din visare acorduri de menuet, ţinute elegante de bal şi miros de ceară din lumina aurită a lumânărilor aşezate în jurul sălilor de banchet.
Taina lumilor din alte veacuri sigur va fi fost aflată, dar tăcerea ochilor nu trădează nimic. Au fost vremuri în care meseriaşii se uitau în ochii caselor pentru a le desluşi tainele şi pentru a vedea arta veche a celor dinaintea lor, acum sunt tot mai puţini cei care ridică privirea din bombeul pantofilor. În tăcerea complice din înalt, de unde s-a văzut de atâtea ori creşterea şi descreşterea lumilor şi de unde au fost vegheaţi copiii, deveniţi mai apoi părinţi, bunici, oale şi ulcele, timpul este egal în scurgere, fără emoţii, fără tresărire, fără urmă de îndoială. Dincolo de ochii copleşiţi de umbre din înaltul caselor stă oraşul. Cel care a fost, cel care este şi cel care va fi.
