Portretul: Imagine şi Oglindire @ Muzeul Municipal București – Palatul Suțu
Practicat încă din Antichitate, portretul ocupa un loc ambiguu în ierarhia genurilor. De-a lungul istoriei, reprezentările fizionomice în artă s-au îndepărtat voit de realism; portretistica imperială a fost de multe ori idealizată, iar artiștii au optat de multe ori pentru stilizarea trăsăturilor. În Renaștere, figura umană a prezentat un interes crescut pentru artiști, perioadă în care portretul atinge maturitatea. A luat naștere portretul psihologic, cu destinație intimă care era opusul portretului de aparat, destinat locațiilor publice, caracterizat de o inexpresivitate a chipului, însă, în care accentul era pus pe atitudinea personajului și pe elementele de decor.
Portretul a suscitat interesul pictorilor români încă de la începutul secolului al XIX-lea, tradiția occidentală făcându-și simţită prezenţa și pe meleagurile româneşti. Această tradiție a fost reflectată prin numărul mare de portrete realizate de „primitivii picturii româneştiˮ, pictori peregrini, în căutare de comenzi prin Europa Centrală și de Est, cu stadii mai lungi sau mai scurte în țara noastră. Lor le-a fost conferit statutul de fondatori și recunoașterea ca înaintași ai picturii românești, care realizau, în special, portrete ale personalităților ce făceau parte din înalta societate. După aceștia, artiștii au interpretat trăsăturile modelului în funcţie de curentul artistic pe care l-au reprezentat și/ sau conform caracteristicilor artei timpului în care și-au realizat opera.
Celălalt chip are o istorie cu mult mai veche. Numit în vremuri recente autoportretizare, omul antic avea o preocupare cotidiană chiar, pentru ceea ce putea oferi sau ascunde prin cealaltă înfăţişare care-i era la îndemână şi pe care o remodelează cu fiecare etapă a civilizaţiei: o mască; ceea ce era relevant cu adevărat în antichitatea romană, «masca», celălalt chip, era definită prin cuvântul «persona» – cuvânt adus astăzi în înţelesul extins al unui alt sau nou individ, posibil o reprezentare a aceleiaşi persoane, reprezentare realizată de ea (autoportret) sau de altcineva. Aici avem o reprezentare de comportament cultural a temei, care a definit socialul şi cotidianul în istorie, şi continuă să o facă.
Autoportretul, reprezentarea ca alter ego, exemplificând dictonul lui Socrate „cunoaște-te pe tine însuți”, apare ca o dezbrăcare spirituală a sinelui, fiind reflectarea de către autor a propriei conștiințe pusă sub semnul valorii picturale. S-a pornit de la imaginar către chipul real? Omul şi-a imaginat chipul său ca fiind o imagine pe care zeii, creatorul său, i-au împrumutat-o sau oferit-o. De atunci, realitatea s-a multiplicat hrănind canoane, alegorii, perfecţiuni și distopii aparent îndepărtate. În cele din urmă, toate reprezentările plastice reale sau imaginate sunt reflecţiile aceleiaşi inimi, aceleiaşi conştiinţe.
Expoziţia «Portretul: imagine şi oglindire» are cel puţin două maniere de a fi explorată. Pe de o parte avem linia verticală a cronologiilor de reprezentare a portretului. Pe de altă parte, avem o linie orizontală de reprezentare a portretului, şi anume unul imaginat, ideal, de la tiparul canonic la abstractizările contemporane.
Vrei să fii la curent cu cele mai noi Evenimente, Filme și Festivaluri din România ?
- Calendar Evenimente din România
- Calendar Evenimente din București
- Program Filme București
- Calendar Festivaluri Romania
—
Sursa: Muzeul Municipal București
