„Lakmé” propune o poveste despre iubire, diferențe culturale și destin, plasată într-un univers sonor de o mare delicatețe, în care rafinamentul melodic și atmosfera exotică definesc una dintre cele mai cunoscute creații ale repertoriului francez.
Durata: 3h 15min (cu două pauze)
Vârsta recomandată: 6+
Spectacol în limba franceză cu traducere în limba română
Producător: Opera Națională București
de: Léo Delibes
libretul de Edmond Gondinet și Philippe Gille
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Coregrafia: Valentin Stoica
Ligh designer: Costi Baciu
Asistent Regie: Paula Stoica
Asistent Dirijor: Mircea Pădurariu
Dirijori Cor: Adrian Ionescu, Ethan Schmeisser
Dirijor: Tiberiu Soare
Distribuția:
Lakmé: Monica Luca
Gérald: Alexandru Badea – invitat
Mallika: Mihaela Ișpan
Nilakantha: Marius Boloș
Ellen: Daniela Cârstea
Frédéric: Alexandru Constantin
Rose: Stanca Maria Manoleanu
Hadji: Andrei Lazăr
Mistress Bentson: Sidonia Nica
Soliști balet: Maria Gogonea, Valentin Stoica
Cu participarea Orchestrei și Corului Operei Naționale București
Regizorul Andrei Șerban extinde semnificația operei „Lakmé”, plasând-o în galeria marilor iubiri imposibile, alături de capodopere precum „Romeo și Julieta”, „Aida” sau „Madama Butterfly”.
Din această perspectivă, povestea din India colonială devine o parabolă universală despre modul în care granițele politice și fanatismul distrug destine umane. Cheia de boltă în descifrarea acestei tragedii rămâne însă muzica, în special celebrele „Duetul florilor” și „Aria clopoțelului”, care funcționează ca un teritoriu al reconcilierii absolute.
Despre revenirea acestui titlu pe afișul Operei Naționale București, după o absență de peste o jumătate de secol, regizorul Andrei Șerban a declarat:
„Aveam nouă ani, cred, când am ascultat împreună cu tatăl meu Lakmé pe un disc cu marele bas rus Șaliapin, care a cântat Nilakantha și înainte și după revoluția din octombrie (îmi închipui că subiectul nu crease probleme nici țariștilor nici comuniștilor). Se pare că opera a fost în repertoriu și la București în anii ’50, într-o perioadă de dură cenzură stalinistă, cu libretul tradus în limba română, «ca să înțeleagă poporul», deși, când ritmurile sunt rapide, nu se înțeleg cuvintele în nicio limbă. Conform ideologiei comuniste, indienii reprezentau proletariatul asuprit, iar colonialiștii britanici — clasa burghezo-moșierească dușmană.
Lakmé a absentat de pe scena Operei Naționale timp de mai mult de o jumătate de secol. E adevărat că se cânta rar în lume, în primul rând deoarece nu sunt ușor de găsit soprane și tenori care să îndeplinească cerințele unei partituri vocale extrem de complexe.
Azi, când ideologia post-comunistă revine la modă în toate artele, muzica splendidă a operei, povestea simplă, frumoasă, cu sfârșit tragic, cucerește inimile, și nu conceptele, de orice natură ar fi. Spectacolul nostru se axează pe idila de dragoste dintre două ființe din culturi diferite în timp de război. E absolut firesc să asemănăm contextul operei cu momentul pe care îl trăim în lumea de azi, în care diferite credințe religioase se întretaie cu lupte pentru putere și în care dragostea este anihilată.
Lakmé este nu doar o tânără care descoperă viața îndrăgostindu-se, ci și o ființă care crede în puterea speranței și a iertării într-o lume a violenței. Sacrificiul ei final are o valoare care depășește gestul individual al iubitei care refuză viața fără iubitul ei. El vine dintr-o civilizație străină și învăluită în mister, care ne amintește universalitatea credinței, speranței și a dragostei.” — Andrei Șerban
Foto: Andrei Grigore / @Opera Națională București
