Prima colaborare a artistului Ștefan Lupu cu Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu (TNRS) a venit cu o dublă provocare: o echipă nouă și două producții dezvoltate în paralel pentru Secția Germană.
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și „Alice” pot fi văzute în noua stagiune, la Fabrica de Cultură.
Am stat de vorbă cu Ștefan Lupu despre cum se construiesc două spectacole în același timp, despre relația dintre text și corp și despre felul în care își caută propriul limbaj scenic.
Cum gestionezi lucrul simultan la două spectacole fără ca unul să ajungă să influențeze sau chiar să „canibalizeze” universul celuilalt?
Mărturisesc faptul că este pentru prima dată în viața mea când lucrez la două producții în paralel. Nu e un lucru simplu. Până acum a fost un tur de forță și urmează o perioadă foarte intensă în ceea ce privește procesul de lucru la ambele spectacole. În momentul de față, unul dintre ele a ieșit deja la public, ceea ce mă face să mă simt ușurat.
Deși vor mai exista adaptări în spații noi și repetiții pentru pregătirea premierei oficiale a spectacolului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, faptul că acest spectacol a ieșit la public mă face să mă simt ușurat, pe de o parte, și să pot pregăti „Alice” așa cum se cuvine. E foarte dificil să lucrezi în paralel la două producții.
Pe de altă parte, când ai oameni creativi, echipe profesioniste, lucrul devine mult mai – n-aș spune mai ușor – dar este un lucru care te încântă și te încarcă de energie în ciuda oboselii acumulate. Așadar, deși conceptele sunt diferite, cu siguranță se va simți o amprentă artistică, amprenta mea artistică, dar nădăjduiesc că vor fi diferite și, undeva, dintr-un alt punct de vedere, se va simți că sunt create, poate, de același artist.
În cele din urmă, publicul va decide soarta celor două spectacole și dacă ele se „canibalizează”. Cred, totuși, că vor fi diferite și sper din tot sufletul să bucurăm cât mai mult public cu aceste două producții.
Deși provin din spații culturale diferite, „Alice” și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” au în comun ideea unei călătorii inițiatice și transformatoare. Ce te-a făcut să alegi aceste două texte?
Aceste texte nu au fost alese în aceeași perioadă. „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” a început cu ceva timp în urmă, odată cu inițierea acestui proiect, care a trecut prin diferite etape și care a fost un lucru atipic în forma lui inițială. Acum, acest proiect se află într-o altă formă, într-o altă etapă, la un alt nivel, cu ajustări, cu modificări de natură constructivă și pozitivă.
E îmbunătățit și a ajuns la un nivel de performanță pe care mi l-am dorit de la bun început, împreună cu echipa. Iar într-o altă etapă, având acest proiect, „Alice”, care m-a frământat cu ceva timp în urmă, într-o altă etapă a vieții mele artistice și într-o altă etapă a propunerii acestui text, am decis de comun acord, împreună cu conducerea teatrului, că este un text potrivit, care presupun că lipsește din repertoriul teatrului și din repertoriul Secției Germane.
Când lucrezi cu astfel de texte, te gândești la un anumit tip de public sau pornești de la ideea că ele pot vorbi, în egală măsură, mai multor generații?
Aș adăuga că nu sunt spectacole pentru copii, ci se adresează, mai degrabă, tuturor vârstelor. Chiar aș menționa o limită de vârstă de 12+, 14+ pentru „Alice”, pentru că este o montare modernă, îndrăzneață, care nu vorbește doar despre un parcurs inițiatic, ci, mai degrabă, dezbate niște teme actuale ale societății, niște teme puternice, niște subiecte care ne frământă pe fiecare dintre noi, indiferent de statutul social, de vârstă sau de experiență.
Iar asta face ca acest text sau aceste texte, în special „Alice”, care are mai multe vorbe decât „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, să oglindească o parte din societatea noastră. „Alice” este un spectacol în care ar trebui să se regăsească foarte multe categorii sociale și foarte mulți oameni de vârste diferite.
De fiecare dată când lucrez pe un text, mă joc cu textul, intervin asupra textului sau facem brainstorming împreună cu actorii și modificăm textul, îl adaptăm și îl îmbunătățim de fiecare dată. Nu rămâne textul original, ci rămâne o structură originală, iar de acolo există o adaptare modernă și o adaptare creativă în ceea ce privește și textul dramatic.
Ambele texte sunt binecunoscute, însă, în spectacolele tale, ele trec printr-un proces de adaptare și transformare scenică. Cum se schimbă o poveste atunci când este spusă prin corp și mișcare?
Dacă la întrebarea anterioară am discutat despre text și context, acum voi discuta despre extratext și, poate, puțin despre subtext. Construiesc foarte mult din extratexte, din propuneri ale actorilor. Construim creativ, împreună, toată structura dramaturgică, iar abordarea este, de foarte multe ori, prin intermediul corpului, al mișcării scenice sau al acțiunilor.
Da, îmi place să mă joc cu creativitatea corporală și cred că, uneori, corpul poate să spună mai mult decât cuvintele. Așadar, se poate întâmpla ca o scenă care are foarte puține replici să fie construită foarte creativ și, din două replici, să aibă foarte multe acțiuni, să se creeze noi situații prin intermediul corpului, al mecanismelor comice care țin de partea corporală, prin intermediul jocurilor de cuvinte sau chiar prin intermediul dansului.
Ce le oferă actorilor acest tip de lucru, dincolo de ceea ce le cere textul?
Îmi place să fac asta, mă reprezintă și cred că este o direcție foarte sănătoasă, care nu numai că îi încântă și îi provoacă pe actori la creativitate corporală, transformându-i în actori-dansatori, dar încântă și publicul, în momentul în care acesta realizează cât de mult și cât de importantă e creativitatea pentru un artist pe scenă, cât de mult se poate lucra în jurul textului sau cât de surprinzător poate deveni un text aparent simplu ori banal, dacă știi cum să pui în valoare situația scenică, precum și cât de importante sunt creativitatea și visarea pentru un artist.
Cele două spectacole au fost concepute pentru spațiul Sălii Lulu de la Fabrica de Cultură. Cum dialoghează arhitectura particulară a acestui loc cu universul scenic al fiecărei montări?
E fantastic faptul că există Fabrica de Cultură în Sibiu. E un exemplu extraordinar de bune practici. După modelul european, spațiile industriale se transformă în spații artistice. Ar trebui ca acest lucru să se întâmple mai mult în România. Vorbesc despre toate tipurile de artă. Artiștii merită asta și nu cred că ar fi foarte dificil. Iată că Sibiul demonstrează încă o dată că se poate.
Revenind la întrebare, sunt încântat că am un asemenea spațiu la dispoziție, în care pot să-mi exprim punctele de vedere artistice.
Voi începe cu spectacolul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, care e mai simplu din punctul de vedere al adaptării și se poate adapta în aproape orice fel de spațiu, convențional sau neconvențional. Așa a fost gândit acest proiect: un proiect foarte ușor de deplasat și de adaptat, care să aibă posibilitatea cât mai multor deplasări și participări la festivaluri și în contexte artistice diferite. La Sala Lulu, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” arată foarte bine. Am reușit să-l adaptez acolo. Este o sală mare, generoasă, în care mi-am dorit de mult să creez un spectacol.
În schimb, „Alice” are un decor extraordinar de frumos și asta, pe de o parte, este foarte bine. Poate fi adaptat foarte bine la Sala Lulu, dar, în momentul în care se va juca la TNRS, vor exista unghiuri din care spectatorul va vedea lucruri diferite.
Poate spațiul să schimbe felul în care spectatorul citește un spectacol?
Este același spectacol, bineînțeles, dar, în relația pe care am construit-o cu Irina Moscu, scenografa spectacolului, cea care semnează atât decorul, cât și costumele, am încercat să găsim unghiurile optime pentru a prezenta spectacolul publicului, care îl va vedea atât la Sala Lulu, cât și la sediul TNRS.
Am încercat să găsim unghiurile, distanțele și înălțimile diferite ale decorului, în așa fel încât să existe o adaptare optimă pentru ambele săli. Totuși, îmi doresc foarte mult ca publicul care va veni la „Alice” să încerce să mai vină a doua și a treia oară. De ce? Pentru că va fi un spectacol foarte intens, va fi un spectacol care necesită o atenție sporită din partea spectatorului și cred că, dacă va veni în două spații diferite, s-ar putea să vadă altfel spectacolul și să descopere, la a doua sau la a treia vizionare, lucruri noi.
Sper că am răspuns la această întrebare. Omul sfințește locul, iar noi, echipa artistică și, așa cum spuneam mai devreme, scenografa spectacolului, am avut grijă să realizăm un decor adaptabil în ambele săli, pentru a pune în valoare spațiul și pentru ca publicul să aibă o vizibilitate cât mai bună asupra spectacolului.
Spui că spectacolele vin cu un limbaj care te reprezintă. Ce teritorii noi deschid aceste două producții pentru un public familiarizat cu repertoriul TNRS?
Este foarte greu să vii cu ceva nou, cu o inovație, mai ales în 2026. Este foarte greu să faci un lucru care nu s-a mai făcut niciodată sau un lucru pe care publicul sibian nu l-a văzut niciodată, mai ales prin prisma FITS, unde sunt invitați cei mai importanți artiști din întreaga lume, unde este prezent cel mai înalt nivel al dansului contemporan și nu numai, alături de cei mai buni regizori, coregrafi, scenografi și așa mai departe. Adică miza este foarte mare.
Și, totuși, dacă nu neapărat ceva nou, atunci ce propui?
Propun un limbaj care mă reprezintă și care, dacă este descris în teorie, sună ciudat și pare paradoxal, dar care, dacă e văzut în practică, s-ar putea să încânte, s-ar putea să bucure, s-ar putea să emoționeze, s-ar putea să creeze o relație puternică cu publicul sibian și nu numai. Dat fiind faptul că creațiile mele sunt fizice, foarte fizice, sau creează legături puternice între text și corp, între actor și dansator, între, să-i spunem, o zonă ușor experimentală sau suprarealistă, apropo de alegerea textelor, de universul fantastic, realist, realist-fantastic, suprarealist și, din nou, de realismul din suprarealism, cred că este ceva deosebit pentru repertoriul teatrului.
Cred că este un tip de spectacol pe care teatrul îl cunoaște bine, foarte bine. Sigur, am mai avut spectacole de genul acesta în repertoriu, dar nu fac parte din categoria spectacolelor prezente în fiecare stagiune într-un teatru de repertoriu. Și acum mă refer la o trupă de actori care pune accent pe realismul psihologic și pe diverse metode bazate pe text, pe relație, pe situație.
Eu nu mă îndepărtez de aceste lucruri, dar ele sunt abordate pur și simplu dintr-un alt punct de vedere: cel corporal, cel al mecanismelor comice, cu influențe din commedia dell’arte, din dansul contemporan și din realismul psihologic, cu umor și emoție. Acestea sunt câteva dintre cuvintele-cheie pe care încerc să le abordez de fiecare dată în spectacolele pe care le creez.
Ce fel de parcurs vizualizezi pentru acest cuplu de spectacole după premieră?
Asta vom descoperi în septembrie și în continuarea stagiunii și, sper, a stagiunilor, pentru că îmi doresc ca aceste două spectacole să aibă o viață cât mai lungă.
Sper ca publicul să vină într-un număr cât mai mare și să se bucure de aceste două spectacole și, de ce nu, chiar să reușim să ieșim din Sibiu cu aceste spectacole, nu numai în România, ci și în afara ei, pentru a prezenta publicului atât trupa din Sibiu, cât și un limbaj diferit și o abordare diferită a acestor texte.
