POP-UP STORiEs | Cultura Pop, o “Ţară a Minunilor” pentru Alice

Alice în Țara Minunilor a traversat aproape două secole și aproape 200 de limbi, inspirând mii de reinterpretări. De la animația Disney din 1951 până la muzica lui Lady Gaga și operele contemporane, universul lui Lewis Carroll continuă să atragă artiști din toate domeniile. De ce fascinația nu se stinge?

Cultura Pop, o “Ţară a Minunilor” pentru Alice

Cu 75 de ani în urmă, pe 26 iulie 1951, a avut premiera Alice in Wonderland, animaţia Disney inspirată de celebrele cărţi pentru copii ale lui Lewis Carroll, Alice în Ţara Minunilor (1865) şi Alice în Ţara Oglinzilor (1871), primită cu o neaşteptată răceală depotrivă de către publicul larg, ce nu s-a înghesuit să plătească bilet pentru a o vedea la cinema, şi de fanii textelor-sursă, care au acuzat erodarea caracterului satiric prin “americanizarea” tratamentului poveştii, dar, mai ales, absenţa unor episoade şi personaje-cheie în definirea lumilor fantastice – precum Jabberwocky sau Broasca Ţestoasă Falsă -, la care scenariştii renunţaseră odată cu abandonul intenţiei de a include secvenţe live-action.

Cum a ajuns Alice în Țara Minunilor un reper al culturii pop

Pentru că Alice ar fi trebuit să reprezinte chiar primul film al lui Walt Disney, care făcuse un scurtmetraj încă din 1923, Alice’s Wonderland, pe când era angajat al studioului Laugh-O-Gram din Kansas, iar în anii ‘30 a cochetat serios cu ideea de hibrid cinematografic, fiindcă Mary Pickford, supervedetă din era filmului mut, se oferise să o joace pe Alice în interacţiune cu personajele desenate de el, astfel încât, ca un soi de warm-up, a creat o scurtă variaţiune animată cu Mickey Mouse pe tema asta, Thru the Mirror, în 1936.

Un an mai târziu, Disney avea să realizeze însă Alba ca Zăpada, dar asta e o altă poveste, iar noi avem treabă cu lumea lui Lewis Carroll, fiindcă impactul absolut extraordinar al acesteia în Pop culture nu şi-a găsit încă o explicaţie pe deplin convingătoare.

Să fie originalitatea personajelor, surprinzătoarele întorsături de situaţie sau logică, sensurile ascunse în simbolistica constructului narativ sau, pur şi simplu, farmecul nevinovat al unei poveşti pentru copii fără vârstă?

Greu de spus, dar ce ştim clar este că aventurile lui Alice, concepute de autorul britanic plecând de la o fetiţă pe care o simpatiza, Alice Liddell, au fost traduse în aproape 200 de limbi şi au inspirat mii de declinări în variile forme de expresie culturală, care, fiecare în felul său, a încercat să se constituie într-un răspuns implicit la nedumerirea de mai sus.

În literatura modernă, referinţe sau influenţe din Alice în Ţara Minunilor sau a Oglinzilor se regăsesc în textele unor autori reputaţi, răspândite ca publicare pe parcursul a aproape 100 de ani, indiferent că am avea în vedere romanul Finnegans Wake (1939), al lui James Joyce, traducerile în rusă ale lui Vladimir Nabokov sau culegerea de paradoxuri cuprinsă în Logica sensului (1969), a filosofului Gilles Deleuze, şi, mai aproape de noi, prima parte a ‘trilogiei newyorkeze’ a lui Paul Auster, City of Glass (1985), faimoasa serie SF Lumea fluviului, a lui Philip José Farmer – mai exact multipremiata To Your Scattered Bodies Go (1998), în care un personaj poartă numele lui Alice Liddell – sau White Rabbit Chronicles (2012-2019), cărţile Genei Showalter, în care lumea personajului Alice Bell este populată de… zombies.

Dacă tot suntem în zona contemporană a Horror-ului, anul trecut, de exemplu, a apărut Alice: Twisted Tales of Familiar Faces, scrisă de Audrey Brice, în care protagonista e o ucigaşă în serie care-l capturează pe Iepurele Alb pentru a-l tortura, dar se reorientează repede spre ţinte mai suculente, precum Pălărierul Nebun sau Regina Albă.

Din perspectiva reinterpretării universului lui Lewis Carroll în diverse chei, prin care ni se propun lumi noi (Grammarland, Orchestralia, Otherland, under Water, Vaccination Land şi chiar… Sunderland) sau feluri diferite de a ne raporta la personaje (Blabberwacky, The Looking Glass Wars), deopotrivă interesante şi amuzante se dovedesc a fi parodiile şi satirele tipic britanice la adresa politicii şi economiei, dintre care primele au apărut încă de la începutul secolului XX (The Westminster Alice (1902), de Saki, John Bull’s Adventures in Fiscal Land (1907), de Charles Geake).

De la Salvador Dalí la manga: universul vizual al lui Carroll

Dincolo de romanele ce amintesc de Alice scrise în ultimele decenii, mult mai captivante rămân pentru noile generaţii de consumatori dezvoltările grafice în comics-uri şi manga, de la The Simpsons (Lisa’s Adventures in Wordland) sau multiversul Batman, care include personaje ca Mad Hatter şi Tweeledum & Tweedledee, până la publicaţiile Disney sub egida Dell Comics ori The League of Extraordinary Gentlemen, în a cărui volum II Alan Moore include o referire la Alice în secţiunea The New Traveller’s Almanac.

Acestea au avut ca “oglindire” extrem-orientală seriile unor populare artiste nipone, precum Jun Mochizuki (Pandora Hearts), Setona Mizushiro (Black Rose Alice) sau Kaori Yuki (Alice in Murderland).

Mergând mai departe pe terenul definit de artele vizuale, trebuie să ne amintim de ce a spus Marcel Duchamp în prelegerea susţinută la Philadelphia Museum College of Art în 1961, când s-a referit la artiştii emergenţi, care “precum Alice în Țara Minunilor… vor fi conduși să treacă prin ‘oglinda’ retinei, pentru a ajunge la o expresie mai profundă”.

Viziunea lui Duchamp s-a concretizat opt ani mai târziu, când un editor de la Random House l-a însărcinat pe Salvador Dalí să ilustreze clasicul lui Carroll pentru o ediție limitată, iar acesta a creat douăsprezece heliogravuri – un frontispiciu, pe care l-a semnat în fiecare exemplar, și câte o ilustrație pentru fiecare capitol al cărții -, care au putut fi văzute de către publicul larg abia în 2015, datorită reeditării sub egida Princeton University Press.

În lunga istorie a lui Alice, mulţi sunt artiştii cu mare notorietate care au fost tentaţi să o reprezinte grafic, iar printre aceştia s-au numărat Peter Newell, pioner american al ilustraţiei de carte (Alice’s Adventures in Wonderland, 1901), suprarealistul pictor Max Ernst (Alice in 1941, 1941), Ralph Steadman, companionul grafician al lui Hunter S. Thompson (Alice in Wonderland, 1967), premiata cu Medalia H.C. Andersen Lisbeth Zwerger (Alice in Wonderland, 1999) şi artista conceptuală Yayoi Kusama (Alice’s Adventures in Wonderland, 1999).

Chiar dacă a existat un predecesor, Betty in Blunderland (1934), realizat de studiourile Fleischer, după cum punctam la început, trecerea lui Alice de la desenul de tip ilustraţie la cel animat s-a făcut datorită lui Walt Disney, al cărui film din 1951, considerat acum iconic, a reprezentat baza de plecare pentru introducerea de referinţe la Alice în producţii ale companiei cu Mickey Mouse, Donald, Pinocchio sau Aladdin, dar şi în lungmetraje live-action cu secvenţe animate, precum Who Framed Roger Rabbit (1988) sau Flubber (1997).

Ca într-o reacţie în lanţ, acesta a alimentat apoi deopotrivă creativitatea unor cineaşti de calibrul lui Terry Gilliam (Jabberwocky, 1977) sau Tim Burton (Alice in Wonderland, 2010 & Alice Through the Looking Glass, 2016) şi cinema-ul de tip fast-food, din care cel mai cunoscut exemplu rămâne seria cu zombies Resident Evil (2002-2026), având la bază franciza de jocuri video lansată de Capcom în 1996, din care s-au vandut până acum peste 200 de milioane de copii.

Domeniul VG-urilor nu avea cum să fie imun la potenţialul personajelor create de Carroll, aşa că, începând din anii ’80, Alice, Pisica de Cheshire şi Mad Hatter au devenit eroi în numeroase role-playing games, în mare parte catalogabile ca Dark Fantasy/Horror, de la Paranoia (1984) pană la Alice: Madness Returns (2011) sau Project Rabbit (2026).

Muzică, teatru și operă inspirate de aventurile lui Alice

În asociere cu imaginea, vine şi muzica, dacă ne gândim fie la prezenţa pe OST-urile filmelor lui Tim Burton a unor artişti precum Avril Lavigne sau Family Force 5, fie la utilizarea elementelor din poveste în videoclipuri ca Don’t Come Around Here No More, al lui Tom Petty, în care producătorul Dave Stewart (Eurythmics) apare ca omida din Alice în Ţara Minunilor, dar merită un tratatament separat, mai ales muzica Pop, fiindcă avem aici de la single-ul Alice In Wonderland al lui Neil Sedaka, intrat în Top 50 în 1963, până la hit-urile superstarurilor contemporane Jewel (albumul Goodbye Alice in Wonderland din 2006), Taylor Swift (piesa Wonderland de pe LP-ul 1989, din 2014) şi  Lady Gaga (Alice, inclusă pe Chromatica, 2020).

Între acestea, un “playlist Alice” ar acoperi întreg spectrul stilistic, deoarece mai poate include Rock psihedelic, prin piesele din ’67 ale lui Jefferson Airplane (White Rabbit) şi The Beatles (I Am the Walrus, Lucy in the Sky with Diamonds), Jazz, datorită albumului lui Chick Corea, The Mad Hatter (1978), Classic-Rock, fiindcă, de la Aerosmith, avem Sunshine de pe LP-ul Just Push Play (2001), ba chiar şi Thrash Metal, dacă ne gândim la combo-ul de discuri al trupei Annihilator, Alice in Hell şi Never, Neverland.

O figură aparte face Tom Waits cu albumul Alice din 2002, pentru că acesta conţine compoziţii create pentru spectacolul muzical – despre obsesia lui Carroll pentru Alice Liddell – pus în scenă de către celebrul regizor Bob Wilson la Hamburg, în 1992, iar asta ne mută în spaţiul artelor performative.

Primul spectacol cu public din istoria lui Alice în Ţara Minunilor a fost un musical compus de Walter Slaughter, ce a avut premiera cu succes la Londra în… 1886, deci cu mult timp înainte ca Disney să îşi condenseze cântecele de pe OST-ul animaţiei din 1951 într-o versiune scenică destinată şcolarilor şi liceenilor.

Până atunci, nu mai puţin de trei piese de teatru, toate cu titlul Alice in Wonderland, avuseseră deja premiera în Statele Unite, dintre care doar cea lansată pe Broadway în 1932 avea să beneficieze de un revival, la finele anilor ’80.

Bineînţeles, au urmat şi destule altele, doar că viziuni regizorale mai puţin inspirate le-au limitat în general durata de viaţă, cu o singură excepţie notabilă, musical-ul Wonderland: A New Alice (2011), a cărui poveste reconstruieşte lumea lui Carroll din perspectiva relaţiei dintre o scriitoare newyorkeză şi copilul ei.

Inedite ca abordare au fost în ultimele decenii şi spectacolul de balet Alice: Re-imagining Wonderland through Dance, Music and Spoken Words, care a avut premiera în 2010 la San Diego, precum şi două lucrări de operă, ambele create la Antipozi, Through the Looking Glass (muzica: Alan John), scrisă de australianul Andrew Upton în baza cărţii lui Lewis Carroll despre viaţa lui Alice Liddell, şi Alice in Wonderland, a multipremiatei compozitoare coreene Unsuk Chin, care a avut parte de o transpunere scenică memorabilă, semnată de inovatoarea artistă video şi regizoare Netia Jones.

Până la urmă, această serie de exemple este menită a susţine perenitatea atracţiei pentru aventurile lui Alice în Ţara Minunilor & Oglinzii şi nu să o explice, aceasta putând fi eventual căutată, ţinând cont de anomaliile care abundă în lumea reală, în semnificaţia observaţiei făcute de Pisica de Cheshire: “We’re all mad here”.

Important e mai degrabă să păstrăm în minte vorbele lui Alice… “Curiouser and curiouser!”

Text de IOAN BIG | POP-UP STORiEs

Header: vizual “Alice in Wonderland” (r: Tim Burton, 2010) | Sursa – Walt Disney Pictures