CLIN D’OEIL | TUDOR GIURGIU: “TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”

TUDOR GIURGIU: “TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”

Ediția aniversară a Festivalul Internațional de Film Transilvania, TIFF.25, programată între 12 și 21 iunie, va fi una extrem de consistentă şi incitantă, nu doar din perspectiva mixului de cinema de autor premiat şi blockbustere, premiere româneşti şi europene, filme-cult și propuneri inedite, dar şi a numeroaselor evenimente din spaţiul cultural şi de lifestyle asociat filmului, care, împreună, creeaza un puzzle experienţial singular, care face din deplasarea la Cluj-Napoca un must pentru iubitorii variilor forme de expresie Pop culture.

Despre cum a ajuns TIFF la vârsta de un sfert de secol, i-am propus un dialog fondatorului său, TUDOR GIURGIU, mai ales că apreciatul cineast (Libertate, Nasty, De ce eu?) şi producător (Moromeţii 3, România sălbatică, Katalin Varga), al cărui nou film, 3 zile în septembrie, va deschide această ediţie specială, mai are şi un alt motiv de celebrare – 20 de ani de la debutul în lungmetraj cu Legături bolnăvicioase – şi ni s-a părut interesant de explorat modul în care, din dubla postură, de promotor şi creator de film, se raportează la evoluţia TIFF în contextul industriei cinematografice autohtone.

Tudor, pentru TIFF, ediţia din 2026 are un caracter aniversar, însă 25 de ani înseamnă şi generații de tineri care, deși au auzit de festival, nu au ajuns încă la Cluj. De ce şi-ar dori acum să trăiască experiența TIFF când, mai devreme sau mai târziu, vor putea vedea filmele din program în streaming sau la cinema, dar în oraşul lor?

Cuvântul pe care l-ai pomenit, experiență, mi se pare cel mai important, fiindcă de asta eu cred că festivalul nu doar că există în continuare, dar a rămas relevant pentru un public tânăr care a auzit că e cool, e hip, și vrea cumva să facă parte din TIFF.

Deci mi se pare că este ceva ce ține de niște “compuși moleculari” din ADN-ul acestui festival… este foarte complicat pentru mine să dau niște definiții savante, pentru că nu le cunosc, ştii?

Pur și simplu, a ajuns să fie o experiență de neratat, iar asta, probabil, se întâmplă pentru că festivalul poartă, într-un fel sau altul, amprenta tuturor celor care au lucrat la el şi atunci, cumva, mixul ăsta special între proiecții, discuții, conferințe, lansări, workshop-uri, cine-concerte, petreceri, toate astea, îl fac unic și foarte greu de replicat.

Bucuria mea majoră vine exact din faptul pe care l-ai menţionat, că sunt tineri care vin la festival, deşi, poate, nu au auzit sau nu au fost la TIFF, dar au auzit că e cool și trebuie să mergi acolo de la foști voluntari, de la regizori sau de la actori tineri.

Știu destui oameni care nu mergeau la filme la TIFF, dar care fie au făcut voluntariat, fie au fost o dată ca spectatori, după care au revenit mereu. Deci în asta mi se pare că, de fapt, stă puterea festivalului și a miracolului care se întâmplă acolo anual… încă se mai întâmplă.

Cum găsiţi însă echilibrul între propunerile voastre cu caracter inedit și cele menite să răspundă unor așteptări deja create, indiferent că e vorba de cele de interes general sau de nişă profesională?

Cumva, acesta e foarte mult legat și de oferta pe care ți-o dă piața, de filmele noi lansate în ultimul an, dar tocmai faptul că ne cunoaștem publicul, adică știm așteptările, curiozitățile și gusturile oamenilor, ne face într-un fel dornici să îi provocăm.

Spre exemplu, m-am bucurat nespus de mult că, la ediția asta, Mihai Chirilov a avut ideea de a face o secțiune cu zece filme cumva clasice, filme-cult care au avut premiera acum 25 de ani, pentru că reacția cinefililor care ne-au scris a fost una nemaipomenită, mulți fiind încântaţi că o să revadă pe ecran mare Donnie Darko, Pianista sau alte filme.

Prin urmare, anual ne gândim și ne consumăm neuronii în a-i surprinde, în a găsi idei și proiecte care să fie cumva unice și să fie legate de TIFF.

Îmi doream de mult timp, de exemplu, să facem un cine-concert cu filmul lui Mircea Săucan, Meandre, și l-am propus celor de la Golan, care sunt niște muzicieni români extraordinari şi au un public al lor, în fine… mi s-a părut important să le dăm ocazia să lucreze un soundtrack special pentru Meandre, față de alți ani în care aduceam pentru evenimente similare numai filme străine şi muzicieni străini, deci cred că şi asta ar putea fi o provocare interesantă pentru public.

Dacă tot vorbim pe exemple, există vreun gurmand în echipa voastră de la care a plecat ideea secţiune culinară în TIFF sau ați simțit că publicul ar fi deschis și la acest tip de experiență?

Cumva, asta merge în tandem cu schimbările din oraș. Clujul nu mai este urbea aia provincială de la începutul începuturilor festivalului, ci e tot mai sofisticat şi sunt oameni care își permit să meargă în străinătate, în vacanțe gastronomice, să caute restaurante cu stele Michelin, deci există un public care e foarte atent și dornic de tipul ăsta de mix dintre experiența cinefilă și cea gastronomică.

Tocmai pentru că am simțit lucrul ăsta, ne-am gândit să facem această secțiune care e foarte populară de “cinema culinar” sau Film Food, cum i-am spus noi, deci nu e neapărat faptul că noi suntem gurmanzi sau pasionați de latura asta… nu că n-am fi, dar în primul rând e vorba de această nișă de public.

Asta am încercat să facem și ne-a ieșit aproape tot timpul. Mi mi se pare important să lucrăm cu nișe, cu gustul lor, și să le provocăm.

TIFF s-a extins de la film spre muzică, artă, fashion sau food din perspectiva varietății experienţiale, în paralel cu o creştere progresivă a acoperirii, dinspre centru în cartiere, apoi din Cluj spre alte oraşe, iar toate astea presupun tot mai multe resurse cu competențe complementare. Pe parcursul celor 25 de ani de festival, au existat jaloane definitorii pentru această expandare a festivalului?

Da, cred că au existat niște milestone-uri în felul în care festivalul s-a dezvoltat, însă, de cele cele mai multe ori, acestea au venit foarte organic.

De exemplu, îmi aduc aminte cum, în anul al doilea sau al treilea an de TIFF, odată cu boom-ul filmelor românești pe scena internațională, am înființat secțiunea Zilele Filmului Românesc, care acum este deja de tradiție şi a devenit probabil cea mai așteptată componentă din ultimele zile de festival.

Această secțiune nu mai este de ceva vreme doar o simplă prezentare de filme, pentru că, pe parcurs, au apărut workshop-uri ce oferă practic ocazia de a face un showcase de film românesc către profesioniști din industria internațională pe care îi aducem la Cluj în timpul ăsta.

După aceea, țin minte că, prin 2005 sau 2006, ne uitam în oraș, la piețele şi la curțile Clujului, și ne-am gândit că e păcat ca festivalul să rămână închis în cinematografe, deci încastrat în niște incinte indoor, şi așa a apărut ideea proiecțiilor în aer liber, care, de atunci, se bucură de un foarte mare succes… nici nu îmi pot imagina TIFF-ul acum fără ele.

Sigur că am început cu o incintă mai mică, o curte interioară a Universității Babeș-Bolyai – ţin minte că i-am spus Echinox Open Air -, dar în momentul în care ne-am întremat, am devenit mai solizi la nivel logistic şi financiar, am putut să facem proiecții și în Piața Unirii din Cluj, în care tocmai se terminaseră lucrările.

A fost o perioadă în care mulți chestionau tipul de intervenție urbană care s-a practicat acolo, dar, din nou, am mers în paralel şi cu oferta orașului și cu noul look al acestuia și cu schimbările survenite în Cluj.

Acestea sunt doar două exemple de idei care mi se pare că au venit foarte, foarte organic, însă altfel, desigur, au fost sau apar constant diverse challenge-uri, idei şi trăsnăi de a face proiecții și a propune experiențe în locații neconvenționale, precum un drive-in pe Autostrada Transilvania sau la un castel unde nu s-au mai văzut vreodată filme cu public.

Anul ăsta, la fel, vom avea o proiecție într-o locație nouă, într-o livadă în care, pe vremuri, când comuniștii ne scoteau la “munci patriotice”, mergeam să culeg mere cu colegii de la liceu. Tipul ăsta de întâmplări fac parte cumva din experiențele foarte speciale, unice, pe care TIFF-ul le propune foarte des, nu știu dacă anual, dar, în orice caz, recurent.

Ai adus în discuție momentul în care v-ati pus pe picioare, dar, la început, festivalul a fost primit cu destulă condescendență sau scepticism din partea multor reprezentanţi ai breslei. De fapt, când ai avut sentimentul că, în sfârșit, TIFF este luat în serios și lumea admite că sunteți acolo ca să rămâneți?

Nu-mi aduc aminte acum anul exact, dar cred că asta s-a întâmplat după 2007, deci undeva după a cincea ediție, când festivalul începuse să crească și deja era evident că nu mai e o întâmplare.

Chiar zilele astea mă uitam prin arhiva noastră foto-video la ce invitați aveam în anii aceia, 2007 şi 2008, printre care mari actori şi regizori, străini și români, adică festivalul dobândise o anvergură foarte greu de acceptat și de înțeles pentru un profesionist din industrie care se raporta la faptul că, de fapt, TIFF era numai la a cincea sau a șasea ediție.

Cred că undeva în acea perioadă, după câteva ediții, s-a înțeles mai bine lucrul acesta, inclusiv de către comunitatea locală şi am fost sprijiniți mai intens de Primărie, de Consiliul Local, dar, mai ales, de Ministerul Culturii. Îmi aduc aminte și acum de Mona Muscă, care era Ministrul Culturii la vremea aceea și a fost primul oficial care a intuit foarte bine importanța strategică a festivalului și l-a ajutat în consecință, iar ăsta a fost un moment când eu cred că reputația TIFF s-a consolidat și am putut, cumva, să construim serios și fără teamă.

Am ştiut atunci că festivalul începea să devină o construcţie solidă, un proiect a cărui pregătire se întinde pe durata unui an întreg, adică nu mai era vorba doar o echipă mică care să lucreze timp de două săptămâni.

Cum se poziţionează însă ediţia aniversară din 2026 în raport cu ce îți imaginai sau ce îți doreai să fie TIFF cu 25 de ani în urmă?

Cumva, mie mi se pare că nu s-a schimbat foarte mult, ba, mai mult, am impresia că prima ediție a fost cea mai bine organizată, în sensul în care m-am uitat și acum pe un hard disc, în care am toate folderele, la cum mă pregăteam și cât de bine era aşezat totul… adică mi se pare că era absolut “farmacie” în organizare şi, probabil, în mintea mea.

Deci, personal, nu cred că e cu nimic mai diferit, dincolo de faptul că e o altă scalare… evoluând, normal, festivalul are mai multe filme acum, mai multe locații, invitați mai mulți, deci, probabil, în orice tip de evaluare, pe orizontală sau pe verticală, este mai greu de mapat.

Asta, pentru mine personal, devine o problemă, pentru că e tot mai greu să am o privire de ansamblu şi, pentru că nu mai ajung în timpul festivalului în anumite locații unde se dau filme, am această frică de a nu-l mai crește, ci dimpotrivă, de a-l ține în niște dimensiuni care să fie omenești și civilizate.

Dacă, totuşi, trebuie sa compar aceste două borne, cred că, în 2002, TIFF a fost un festival născut și adaptat foarte bine la felul în care arăta Clujul şi România de atunci, fiindcă trebuie să ne aducem aminte că la noi nu exista niciun festival de film care să conteze şi, în afară de Festivalul de Teatru de la Sibiu, nu era vreun eveniment cultural de mare anvergură, după cum, în clipa de faţă, TIFF-ul este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română, care este respectată peste tot în lume, ce se întâmplă într-un oraş, Clujul, care a ajuns să fie un pol de evenimente speciale, un magnet pentru public tânăr și nu numai.

Tudor, în fond, de ce ai făcut acest festival? Cu 25 de ani în urmă, semnai deja scurtmetrajul Popcorn Story ca regizor, scenarist și producător, deci păreai predestinat pentru o viață de creator de film. Ce-ți mai trebuia şi TIFF?

Eram sceptic atunci că voi avea viața asta, pentru că, să ne aducem aminte, în anul 2000 nu s-a realizat în România niciun film de lungmetraj şi erau mulţi oameni care mi-au spus nu o să am nicio șansă să fac film aici, fiindcă era o altă generație care își împărțea banii destinaţi cinematografiei… prin urmare, aveam dubii majore şi mă gândeam chiar să plec din țară.

Probabil, din dorința asta de a găsi ceva de făcut, ceva în care să investesc și să-mi cheltui o parte din energie, a ieşit la suprafaţă ideea nașterii unui festival, în condițiile în care aceasta mă bântuia de mult.

Cumva, a apărut datorită unei experiențe nefericite la un festival DaKINO în București, care m-a convins că nu se poate ca noi, românii, să nu fim în stare să facem un festival adevărat, aşa cum trebuie să arate festivalurile de film la care fusesem în străinătate cu scurtmetrajele mele.

Deci cam astea au fost motivele, un mix de challenge antreprenorial cu dorința de a-mi găsi un rost.

Care au fost însă cauzele care au făcut ca cinematografia românească să stagneze timp de peste un deceniu după schimbarea de regim din decembrie ‘89? De ce crezi că nu s-a întâmplat vreun pas înainte semnificativ nemaiavând restricţii în a crea şi face film?

Păi, eu cred că i-au lipsit marile scenarii sau, în fine, marea literatură de sertar. Dacă e să vorbim de film, ne-am putut da seama cu toții seama că tipul ăsta de comeback-uri mult aşteptate după comunism, de filme care nu s-au putut realiza ani de zile, au lipsit.

Chestiunea asta a fost supralicitată și, în locul acestor “mari filme”, ne-am trezit cu producții îndoielnice, cu exhibarea trupului în toate formele sale, tocmai pentru că era libertate și se putea arăta, deci a fost o perioadă foarte confuză… și cred că marii noștri cineaști au fost la rândul lor confuzi la vremea respectivă, pentru că, în afara revenirii în țară a lui Lucian Pintilie și, probabil, a unor filme foarte bune făcute de Mircea Daneliuc, nu prea s-a întâmplat mare lucru.

Asta cred că are de a face și cu o schimbare de regim care i-a găsit cumva nepregătiți pe mulți dintre marii autori ai vremii, care nu s-au adaptat la noile condiții de producție sau de lucru.

Trec de faptul că, timp de zece ani, în cinematografie, așa cum s-a întâmplat în toată țara, interesul era pe cât să furi, pe haos imobiliar, pe distrugere, cum să faci bani de pe urma sălilor de cinema, a clădirilor din patrimoniul România Film, adică astea erau preocupările majore, nu să faci filme cu care să ajungi la Cannes sau Berlin, deci era o chestiune de focus într-o națiune chinuită, sălbăticită, de-abia ieșită la lumină, care avea un singur obiectiv… să facă bani.

După cum ai punctat deja, s-a ajuns până acolo încât, în 2000, nu s-a realizat niciun lungmetraj în România, dar situaţia s-a schimbat apoi foarte repede, fiindcă la TIFF, în 2002, Trofeul Transilvania mergea la Cristian Mungiu pentru Occident, iar în 2003 era premiată Furia lui Radu Muntean. Ce a produs acest “dezgheț” într-un timp atât de scurt?

Probabil că asta are de-a face cu faptul că Radu Gabrea, un regizor important, despre care eu cred că n-a fost tratat vreodată la nivelul filmelor pe care le-a făcut și care cunoștea bine modul în care se produc filmele, se întorsese din Germania şi a preluat conducerea Oficiului Național al Cinematografiei [între anii 1997 şi 1999 – n.r.], cum se numea iniţial, transformat apoi în CNC.

Acolo a creat ideea că trebuie să existe un fond din care să se facă filme, să existe sesiuni de finanțare, lucru, la vremea respectivă, cumva de neconceput pentru numele care erau constant abonate la banii statului, pentru că acest tip de de sistem presupunea concurență, competiție. Astfel au putut să primească finanțare și să facă filme cei care, ulterior, au ajuns să lanseze Noul Val în lume.

În ce mă priveşte, îmi aduc aminte că am depus scenariul pentru primul meu film, Legături bolnăvicioase, de vreo patru sau de cinci ori, fiind mereu respins, dar am fost persistent, în fine.

Ca să revin la fondul întrebării, cred că dezghețul de aici a venit, din această modificare fundamentală a modului în care se făcea film în România, chiar dacă, într-adevăr, la vremea respectivă nu aveai la noi producători de film și nimeni nu știa încă ce înseamnă, de fapt, meseria asta.

La acel seminar pentru producători unde ne-am cunoscut, în ’94 [East-West Producers Seminar, organizat de Fundaţia British Know-How la Sinaia – n.r.], eram încă un copil, dar ascultam absolut vrăjit tot ceea ce ne explicau producătorii străini și, cu toate că înțelegeam doar un sfert din tot ce ni se spunea, am priceput cumva modul de funcționare într-o țară normală a relației dintre producători, regizori, surse de finanțare, iar efectul a fost instantaneu… adică primul lucru pe care l-am făcut după aceea a fost să-mi fac o firmă și să îmi cumpăr un fax, aşa cum se obişnuia pe vremea aia.

Într-un interviu din 2002, vorbeai şi de “o fantastică criză de imagine a cinematografiei românești”. De unde a provenit atunci know-how-ul pentru promovarea filmului, în general, pe care s-a bazat festivalul în primii ani?

Know-how-ul într-un domeniu atât de specializat cum este promovarea filmului nu s-a învățat și nu știu nici dacă în ziua de azi se învață, adică acesta se dobândeşte într-un fel precum tinerii muzicieni romi învață muzică, după ureche, după ce prinzi de la alții.

Cel puțin în cazul nostru sau al meu personal aşa a fost, adică l-am dobândit văzând efectiv cum alte cinematografii și industrii fac tipul ăsta de promovare bine şi eficient, prin evenimente speciale, festivaluri, prezențe la târguri, invitarea unor nume importante – decision makers, festivalieri, critici mari de film -, pe care să îi aduci la tine acasă, să vadă filmele şi să îi cunoască pe autori.

Noi nu am făcut nimic mai diferit, adică am învățat de la cei mari, de la cei buni și am pus în practică.

Ţin minte că, după succesul primelor filme românești la Cannes, nu mai trebuia să chemăm noi persoanele descrise mai sus, ci ele ne scriau și voiau să vină, pentru a-l întâlni pe Cristi Puiu, dar și pe Răzvan Rădulescu, deci a fost un fenomen similar, dacă vrei, cu cel de după explozia Nadiei la Montreal, în ’76, când au început să vină la Onești oameni din toată lumea pentru a descoperi laboratorul şi secretele pregătirii gimnastelor.

De acord, dar, totuși, cum s-a reușit la început angrenarea unor asemenea personalități? Încă de la a doua ediție, a fost la TIFF directoarea artistică de la Palm Springs Festival, după care, în 2004, a venit Julie Delpy, Rutger Hauer și tot aşa…

Îmi este foarte greu să găsesc explicații în clipa de faţă, dar probabil că asta are de-a face cu entuziasmul vârstei pe care o aveam atunci, cu faptul că numele Transilvania vindea și vinde bine în continuare, precum și a unui good word of mouth care exista deja în jurul festivalului, aşa, în unele micro-cercuri pe plan european.

Asta am văzut că e valabil oricând, adică oameni cu palmares şi carieră – unii dintre ei, nu toți – au suficientă generozitate de a-i asculta măcar pe cei foarte tineri care pornesc proiecte nebune, aşa cum a fost TIFF, sau chiar citesc scenariile unor debutanți și vor să ajute, ori noi eram acolo şi aveam nevoie de numele lor pentru a endorsa festivalul și pentru face vizibil ce se întâmplă la Cluj.

Presupun că a contat într-o mare măsură şi calitatea proiectelor cinematografice pe care aţi decis să le susţineţi implicit prin includerea în programul festivalului, deci să vorbim un pic de modul în care se face selecția lor. Anul acesta, de exemplu, avem filme româneşti care au fost deja în cinema, precum Catane sau Nu mă lăsa să mor, dar și unele încă inedite, ca Pionul lui Lenin sau Y. Cum a evoluat pe parcursul timpului mecanica de selecţie, fiindcă, de la o mână de filme la începutul anilor 2000, s-a ajuns actualmente la zeci de titluri din care se poate alege?

Aici sunt două aspecte. Primul este legat de competiția mare a festivalului, unde Mihai Chirilov are fler, intuiție și cred că propune constant un mix de filme foarte interesant şi provocator, câteodată chiar disturbing.

Cred că e vocea cea mai autorizată, împreună cu echipa lui de de programatori, pentru a tria din tot ceea ce vede… și vede mult, adică, într-un an, cred că sunt peste 1.000 de filme care trec prin filtrul lor de selecție ca să ajungă la cele 12, nu mai multe, câte sunt în competiție.

Dacă e să vorbim de filmele de la noi, avem de-a face, într-adevăr, cu un fenomen interesant, pentru că, mai ales în primii ani ai festivalului, chiar dacă au apărut tot mai multe producţii românești, era o reticență în a face premiera la TIFF, adică așteptai întotdeauna un festival mare care să-ţi lanseze filmul şi abia după aceea să vii cu acesta la tine în țară.

Unii își țineau filmele în sertar, așteptând să fie selecționate, văzute de alții, şi au fost destui colegi de-ai mei despre care cred că au procedat prost, fiindcă și-au ținut filmul departe de public un an de zile şi, din păcate, acesta a sfârşit prin a fi respins de majoritatea festivalurilor.

În ultimii 10 ani, cred, s-a întâmplat însă o schimbare de paradigmă, datorită în primul rând faptului că filmele nu s-au mai făcut pe peliculă, ci în digital, în marea lor majoritate, iar oameni fără o pregătire formală în cinematografie au ajuns să lucreze, să regizeze, să își dezvolte proiecte.

Fenomenul ăsta a dat naștere la mult conținut, la multe producții, nu toate excepționale, dar faptul că TIFF a adus și aduce în continuare acești invitaţi din afară, care pot să preia filmele văzute aici și să le ducă în festivalurile lor în străinătate, să le facă să circule sau să le ofere deal-uri de distribuție, a devenit un magnet pentru foarte mulți realizatori, în special din generația nouă, pentru că, evident, cei din Noul Val, deja afirmați, nume ca Radu Muntean sau Corneliu Porumboiu, nu mai au nevoie ca TIFF-ul să le împingă creațiile, aşa cum s-a întâmplat în prima decadă.

Acum, există însă o mare dorință de a fi prezent în TIFF, fie cu scurtmetraj, fie cu un lungmetraj, şi astfel ne-am trezit inclusiv cu premiere mondiale, cu filme românești care au fost prezentate prima dată la Cluj și câteodată au fost și premiate, iar apoi și-au început o carieră internațională.

Asta arată o schimbare cumva de gândire, fiind un pattern care nuanţează poziționarea TIFF, perceput deja nu doar ca un fel de showcase de “Best Romanian Cinema”, dar și ca festival care face mai mult decât să-ți arate filmul, pentru că, ceea ce foarte just ai spus legat de promovare, din primii ani, de când am avut Zilele Filmului Românesc, noi am ajuns să ne substituim cumva unui departament de relații internaționale al CNC-ului – pe care alte institute de film din Europa îl au – și să promovăm, să recomandăm mereu filme românești.

Primeam și primim în continuare constant mesaje, de-a lungul întregului an, în care ni se cere să recomandăm titluri sau să propunem tineri regizori, iar eu asta cred că trebuie să facă un festival dintr-o astfel de cinematografie, care încă e dinamică, încă e hot… să propună, să caute și să reușească să îi ajute cumva pe cei care sunt indeciși sau sunt la început de drum cu filmele lor.

Faptul că 3 zile în septembrie, noul tău film, deschide această ediţie a TIFF, ne aminteşte că, personal, ai parte de o dublă aniversare, a celor 25 de ani de existenţă a festivalului pe care l-ai fondat şi, ca cineast, a 20 de ani de la debutul în lungmetraj cu Legături bolnăvicioase…

Este amuzant să vezi cum, de multe ori, oamenii își imaginează că în spatele unor decizii există un anume plan și cine ştie ce strategie, când, de fapt, lucrurile au explicaţii mult mai simple. [Mihai] Chirilov căutase un film de deschidere potrivit pentru TIFF, pentru Cluj, pentru a fi proiectat în aer liber şi care să nu dureze mai mult de 100 de minute, fiindcă, totuşi, e prima seară a festivalului – plus că se poate întâmpla să fie destul de frig afară – şi țin minte că, până la final de aprilie, nu găsise ceva care să i se pară potrivit.

La un moment dat, a vorbit însă cu un prieten din străinătate, care văzuse 3 zile în septembrie şi care i-a zis:

‘Păi, ce te mai gândești atâta, când voi aveți un film gata, pe care nu l-ați arătat în România? E foarte bun pentru public, durează puțin peste 75 de minute, deci e perfect. De ce mai cauți? Filmul e acolo.’, nemaipunând la socoteală faptul că sunt mulți colegi de la TIFF implicați în realizarea filmului.

În fine, eu nu eram atât de convins de justețea acestei idei și de a mă pune pe mine în prim-plan acolo, dar, câteodată, tipul ăsta de argumente se așează cumva, se leagă bine cu acest context de care ai amintit…

De fapt, cum ai ajuns să faci 3 zile în septembrie? Te-a atras povestea în sine, provocarea legata de prelungul cadru-secvență sau ideea de a face o producție total independentă?

Asta a fost, ultima, adică îmi doream să lucrez puțin altfel, în alt mod și regim de a face film, fiindcă am început să-l înțeleg pe Radu Jude și nerăbdarea lui de a face câte ceva diferit, cu buget mic, în fiecare an.

Este atât de reconfortant să poți lucra rapid şi cu o frecvență mare versus ideea de a aștepta 5, 6 sau 7 ani până se scrie scenariul şi se finanțează filmul, un proces atât de complicat, încât, de multe ori, creează frustrări.

Mi-am dorit să pot să fac într-un cu totul alt mod de lucru şi am trăit destul de periculos, adică eram cu două luni înainte de filmare, știam locurile unde aș fi vrut să filmez, dar nu aveam scenariu… aveam în minte doar o idee de poveste, însă nu era conturată şi mă gândeam cu groază că am șapte zile la dispoziție să realizez un film și nu știam cum o să-l fac.

Atunci a apărut salvator Mihai Chirilov, care mi-a spus:

‘Nu te mai gândi, nu mai cheltui timpul încercând să-ți imaginezi variante de decupaj la orice poveste ai avea în minte, pentru că în șapte zile nu poți face decât un film în plan-secvență.’.

A fost așa, ca un meteorit care m-a lovit în moalele capului, i-am dat dreptate şi, de aici, tot procesul s-a accelerat. Plus că a fost plăcerea de a coregrafia, de a imagina un fel de șir de acțiuni, de cum mutăm camera, de ce şi cum se întâmplă – asta, în paralel cu scrisul scenariului -, deci au fost provocări multiple care au apărut în faze diferite.

Revenind însă la ce spuneam la început, mai presus de toate a fost bucuria de a nu sta degeaba și de a face un film, chiar dacă am pornit cu capul înainte şi fără vreo finanțare.

Până la 3 zile în septembrie, după ceva mai poeticul Parking, ai ales să te manifeşti pe frontiera dintre ficțiune și documentar într-un fel de alternanţă, Libertate în combo cu Pădurea de molizi şi, de cealaltă parte, Nasty cu Nadia. Care e fundamentul acestei dualități din ultimii ani?

A devenit evident pentru mine, dar și pentru alții, faptul că sunt preocupat tot mai mult de istorie și de felul în care putem reflecta în cinema nu doar evenimente mari, de tipul Revoluției, dar mai ales destine individuale, de cum pot fi ele aduse într-un mod surprinzător şi diferit în film… asta mă preocupă în mod constant şi am tot felul de proiecte în lucru.

Mi se pare o provocare majoră să vorbești despre istorie în ziua de azi, într-un mod care să nu fie unul vetust, clasic, şi să poţi trezi cumva interesul celor tineri.

Dincolo de asta, mă atrage ideea asta de a face lucruri diferite, de a mă juca, totuși, de a mă bucura, de a nu rămâne încastrat într-o singură formă de a face cinema, mai ales că nu mai am sentimentul faptului că trebuie să demonstrez sau să am miza că nu știu care film trebuie să ajungă la Cannes, să zicem.

Există tipul ăsta de construcții, filme care se fac având un astfel de obiectiv, ce se lucrează cu un timing foarte clar, astfel încât să poată ajunge la un anume festival dacă sunt selectate, dar eu am depăşit tipul ăsta de gândire și asta, cumva, m-a eliberat.

După niște filme foarte, foarte complicate la nivel emoțional și al investiției personale în ceea ce a însemnat cercetare, documentare și, inevitabil, încărcare cu tot felul de povești grele din trecut, care te schimbă şi te macină, îmi doream să fac ceva mai light, mai lejer.

Nasty, de exemplu, pentru mine a însemnat bucuria de a lucra cu alt tip de material, cu un alt tip de emoții, deci cred că salturile astea cumva sunt benefice pentru orice cineast.

Şi mai e ceva. Când am împlinit 50 de ani [Tudor Giurgiu s-a născut în 1972 – n.r.], mă gândeam că nu mai am chiar atât de mult timp înaintea mea şi că e important pentru un cineast, atâta vreme cât încă se simte în putere și cu mintea limpede, să facă filme și să lase ceva relevant în urma sa, pentru că, la un moment dat – se întâmplă asta în viața oricărui, fiindcă nu suntem toți Manuel de Oliveira -, cred că ceva se defectează, iar poveștile nu mai sunt la fel de strong, cinema-ul pe care-l faci e cam același, nu mai vii cu nimic nou… și atunci am zis să previn acest moment, când probabil voi prefera să fac orice altceva, dar nu film.

Privind înapoi și dându-mi seama că filmele se fac la distanțe foarte mari de timp unul de altul, mi-am zis: ‘Ok, hai să încerc să fac lucrurile un pic altfel.’.

Tudor, relaţia ta cu timpul continuă să fie fluctuantă sau s-a stabilizat?

Pentru mine, timpul rămâne cel mai mare dușman posibil, pentru că tot nu m-am potolit și nu am reușit să renunț nici măcar la una dintre “pălăriile” pe care le port.

În continuare producem film, lucrăm cu alți regizori, iar asta presupune un proces consumator de timp, energie, nervi, fiindcă trebuie mereu să inventezi soluții, să cauți bani sau să vii cu bani de acasă, în fine… cât despre TIFF, dacă am reușit ceva, a fost, într-adevăr, să mă retrag puțin mai mult din partea executivă a festivalului.

Chiar dacă asta am reușit, în continuare nu am suficient timp pentru mine, pentru poveștile mele, pentru lucru la idei sau la scripturi, deci, din păcate, astea încă rămân constant pe ultimul plan… dar încă mai lucrez la un just echilibru între toate.

Cu trecerea timpului, inevitabil, am devenit mai stăpân pe “materie”, am cheile la mine, cunosc cum trebuie făcute anumite lucruri. În 20 de ani dobândești o experiență care este foarte utilă versus începutul de carieră şi, drept urmare, devii mai versatil, nu mai ești crispat, îți place mai mult să riști, să experimentezi.

Sigur, există pe de altă parte riscul e să devii conformist, însă nu cred că e cazul, în fine… deci asta e marea diferență, că, la început, ai tracul ăsta inerent al debutului și ai multă neștiință.

Altfel, foamea și curiozitatea nu s-au schimbat, deci se modifică doar perspectiva pe care o ai asupra unui subiect sau a unui scenariu. Vrei, nu vrei, sunt niște ani care lasă urme, niște fire albe care contează… te maturizezi și te uiți altfel la lumea din jurul tău și, inevitabil, la povestea pe care o ai de făcut.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL 

Foto header: Nicu Cherciu | TIFF