TIFF.25 | Interviu cu MIHAI CHIRILOV: „Acum putem vorbi despre o industrie de film românească”

Mihai Chirilov, directorul artistic al celui mai mare festival internațional de film de la noi, scrutează cinematografia din România și ne spune cu ce ne va uimi TIFF

Un duplex București – Cluj desfășurat pe Zoom și dedicat Festivalului Internațional de Film Transilvania (12–21 iunie 2026, Cluj-Napoca) s-a transformat, datorită savurosului interlocutor MIHAI CHIRILOV, directorul TIFF, într-o discuție incitantă despre cinematografia de azi și de ieri, despre evoluția filmului românesc, precum și despre rolul unui selecționer de film.

Cu ce va uimi TIFF.25

„Étonne-moi!”, clama odinioară Serghei Diaghilev. Cu ce va uimi TIFF.25 publicul spectator? Așa, pe repede înainte!

Cred că va uimi cu secțiunea asta [„25 Years Later” – n.r.] pe care am asamblat-o cu ocazia aniversării celor 25 de ediții. Am avut ideea de a privi în trecut la filme care aniversează, la rândul lor, 25 de ani de la lansare. Am avut surpriza să descopăr un an, 2001, cu o recoltă absolut fabuloasă. Mi-a fost destul de greu să mă opresc la 10 filme. Pe de o parte, cercul se închide, pentru că multe dintre filmele care aniversează 25 de ani de la premieră, lansate în 2001, au fost proiectate la prima ediție a TIFF-ului.

Deci, e un moment de revizitare a primei ediții, care mi se are că e una dintre cele mai bune, e ediția de la care am cele mai multe amintiri plăcute. Pe de altă parte, e un prilej trist, pentru mine, cel puțin, pentru a vedea cum cinematografia mondială a încetinit motoarele. Practic, filme ca acum 25 de ani nu prea se mai fac.

În secțiunea astea sunt filme foarte diverse. De la filme, să zic, de public – fenomenul Amélie, care nu știu dacă a fost egalat de vreun film cu un „appeal” de public atât de global; interesant de întors la el, pentru că nu este un divertisment facil, chiar dacă pare „roz bombon”, dar e un film cu foarte mult umor, foarte inventiv, cu o anumită tristețe…

Am avut revelația că pentru fiecare film pus în secțiunea asta, 25 de ani mai târziu, nu prea reușesc să găsesc un echivalent contemporan. Noi, criticii, încercăm întotdeauna să facem niște comparații, ca să ne menținem și memoria în priză: care este echivalentul lui Mulholland Drive astăzi? Nu știu dacă există un echivalent pentru Donnie Darko astăzi, pentru Pianista… A fost un an foarte dens, foarte variat, foarte radical, foarte riscant, pe când cinematograful era autentic și fără plasă de siguranță. Mi se pare că ce se întâmplă astăzi este foarte precaut, foarte lipsit de vână, foarte calculat. Generalizez, dar cinematografia s-a uniformizat. Ca și viața! E un pariu polemic cu timpul ce am făcut cu secțiunea asta.

E o ediție aniversară care te-ar predispune la nostalgie, dar pe mine mai degrabă m-a predispus la polemică…

Mai uimește-ne!

A doua secțiune de antologie pe care am programat-o anul ăsta e dedicată comediei negre [„The Pitch Black Anthology” – n.r.]. Care e, în era actuală, a sensibilităților de tot felul, un gen pe cale de dispariție. Azi ne gândim de două ori până să spunem un banc, ne gândim de și mai multe ori înainte dacă să spunem o glumă cu potențial ofensiv… lucrul ăsta se întâmplă rar astăzi. Mai mult în zona de stand-up comedy, mai puțin în film. De asta am programat filme din anii ‘70, ‘80. Lângă filmele clasice, cult, repere ale „întunericului” comic, am încercat să alăturăm niște echivalente contemporane, niște urmași demni, care riscă totul.

Pentru că azi te poți trezi că nu mai primești bani pentru următorul film, te poți trezi cu filmul tău îngropat de critici, care n-au nicio legătură cu conținutul, ci cu o critică ideologică, dacă vrei… Deși e o secțiune despre umor, mi se pare că e politică. E interesant, la ediția asta am ultimul film al lui Almodovar, de la Cannes, Crăciun amar, dar am programat și primul lui film, Pepi, Luci, Bom și multe alte fete, care e la ani lumină de Almodovar-ul mult mai cuminte, consensual, de astăzi.

Bancuri despre filmele românești

Mihai, dacă tot vorbim despre comedie, uite un banc vechi: „ieșiți de la film?”. „Da”. „Cum e?”. „Românesc”. Azi se mai fac bancuri despre filmele românești?

Se vor face mereu bancuri despre filmul românesc pentru că e o victimă ușoară. Filmul românesc e inofensiv – cine să vină din zona filmului românesc să te tragă de ureche?! E un banc, evident că realitatea poate să-l contrazică: poate să vină Cristian Mungiu cu al doilea „Palme d’Or” și a „cancelat” bancul ăsta. Dar pot veni și alte filme românești care pierd la puncte!

Filmul românesc e într-o perioadă tranzițională. După faimosul an 2000, în care nu s-a produs niciun film românesc, cu apariția filmului Marfa și banii – pe care, la rândul lui, îl aniversăm anul acesta – apoi, cu pași mici, bubuitori, cu instalarea noului cinema românesc, cu toate triumfurile sale, cu toți cineaștii care au crescut în trena lui, cu succesele din afară, cu privirile chiorâșe de acasă, cu succesul de public destul de moderat dacă nu chiar sub nivelul mării pentru multe filmele românești care în afară primeau premii mari – cu excepția TIFF-ului, unde filmele românești au fost întotdeauna foarte bine primite.

Mai greu e când filmele românești ajung în sălile de cinema și concurează pe același culoar cu filme de varii facturi.

Apropo de varii facturi, de câțiva ani, suntem martorii acestor succese comerciale, acestui stil de a face ba film de acțiune, ba comedie, mai mult sau mai puțin inteligentă, mai mult sau mai puțin vulgară, mai mult sau mai puțin bine produsă. Dar mi se pare că ăsta e un semn de sănătate. Abia acum, după ani de zile în care filmul românesc a avut atât de multe premii, dar atât de puțină recepție acasă, nu se putea vorbi în termeni maximali despre o industrie de film românească, acum putem vorbi despre o industrie de film românească.

Plus, elanul documentarului, și el, cu pași mici, până la momentul Colectiv-ului, care a dat o undă verde cineaștilor care erau în penumbră și care brusc au ieșit la rampă. Toate astea cred că au fost reflectate destul de just în cei 24 de ani de TIFF, în platforma Zilele Filmului Românesc, care cam asta face – oferă un soi de „best of” al filmelor românești ale anului, dar și un preambul. Proiectăm foarte multe avanpremiere sau premiere mondiale. Până în momentul de azi, când filmul românesc face un mic viraj.

Cineaști care au mers până la un punct pas la pas cu estetica și cu narativele noului val, acum ies din perimetrul ăsta și fiecare încearcă altceva: și puțin SF, și puțin thriller, și puțin horror.

Sunt filmele românești mai apreciate afară decât în țară?

Vorbind despre filmele românești mai apreciate afară decât în țară. Ne lipsește naționalismul ăla de care vorbește Yuval Noah Harari – „naționalismul, în esența sa, înseamnă să iubești și să ții la un număr mare de străini pe care nu îi cunoști personal, dar pentru care ești totuși dispus să faci multe sacrificii”?

Uită-te ce se întâmplă în momentul în care un român, că e sportiv, că e matematician, înregistrează un succes absolut. Se vede cu ochiul liber că ni-l apropriem! Nu mai este succesul lui sau al ei, motivat de talent sau de echipa cu care a lucrat, devine brusc succesul unei țări. E o chestie aproape mimetică. Lucrul ăsta se petrece și la film. Euforia aia când se primește aurul sau o statuetă sau o frunzuliță de palmier e un moment în care te pocnește mândria că ești român.

Cât de mult ai contribuit tu la lucrul ăla, e o discuție mai lungă. De cele mai multe ori, succesele filmului românesc au fost dublate acasă de cârcoteli, de comentarii, din partea unor politicieni sau a unor critici de film, care au simțit nevoia să fie cum trebuie să fie – integri, conform meseriei pe care o au: întâi ești critic și apoi român, ca să spun așa. Filmul românesc a avut parte acasă mai mult de critici decât de efuziuni de mândrie națională.

O să avem ocazia să vedem lucrurile astea la anul. Știi, e toată psihoza asta cu Oscarul. Într-adevăr, Oscarul este acel premiu pe care-l primește cinematografia unei țări sau un cineast, care consfințește un succes mainstream. Palme d’Or nu este un premiu mainstream, este un premiu al industriei, foarte elitist până la urmă, care consfințește valoarea celui mai bun film care s-a întâmplat în anul ăla. Pe când Oscarul reverberează diferit. Întreabă pe oricine pe stradă dacă a auzit de Palme d’Or sau de Oscar și ai să vezi că procentul este crushing [zdrobitor – n.r.].

Am ascultat un interviu cu Cristian Mungiu după succesul cu Fjord. Cred că, pentru un cineast ca el, un Palme d’Or contează enorm. Pe de altă parte, toate discursurile, toate interviurile de după Palme d’Or au fost, culmea, referitoare la Oscar. Acum începe campania la Oscar! Acum e nevoie de buget de promovare din partea României pentru Oscar! Acesta este noul pas! Cine trimite filmul la Oscar, România, Norvegia?! Mungiu a dat o explicație foarte bună, de fapt.

Nu cred că Oscar este un premiu pe care și-l dorește el, personal. Premiul superlativ pentru filmul ăsta l-a primit. Oscarul este, oricât de penibil ar suna, pentru România! Pentru români, pentru majoritatea lor, Oscarul consfințește valoarea unui film. Pentru industria de film din România, Oscarul va da o vizibilitate enormă…

Mihai, iartă-mă, dar Colectiv, care era pe două platforme de streaming și nu știa nimeni de el, a relansat cumva documentarul după cele două nominalizări la Oscar?

Într-un fel, a relansat. După Colectiv, s-a vorbit foarte mult despre documentarul românesc. Filmele documentare au început să ajungă la toate festivalurile mari de profil,  festivaluri în care până atunci nu ajungeau. Colectiv a deschis o poartă. Câți l-au văzut? Oricum, pentru un documentar din România a fost văzut de foarte multă lume. Pe de altă parte, pe cât de repede ne bucurăm când un cineast ia un premiu, pe atât de repede întoarcem spatele când pierde. E ca la fotbal! La Colectiv, faptul că a fost primul nominalizat la Oscar a fost umbrit de faptul că nu câștigat.

Ca director de festival, ești ca Hagi senior la națională

Apropo de fotbal! Ca director de festival, ești, într-un fel, ca Hagi senior la națională: îi aduci pe cei mai buni, dar trebuie să joace și bine împreună. Care e cea mai bună parte a faptului că ești selecționer de film?

O să răspund în relație cu funcția mea anterioară, de critic de film. Cea mai mișto satisfacție, să zic așa, a vieții de selecționer e că, pe de o parte, vezi foarte multe filme, scrii despre ele, vorbești despre ele, dar a fi selecționer înseamnă că ai posibilitatea să aduci filmele alea în fața unui public.

Diferența de a fi critic, ceea ce am practicat aproape 10 ani înainte să încep festivalul și să renunț treptat la critica scrisă în favoarea selecției de film, este că, da, nu scrii despre niște filme pe care nimeni nu are cum să le vadă, ceea era foarte frustrant, ci, pur și simplu, acompaniezi filmele alea. Le aduci în fața unui public care nu știi dacă va rezona.

E o satisfacție mai mare, e începutul unui dialog. Când scrii despre un film, dialoghezi cu încă patru-cinci critici care poate că au văzut filmul ăla. Aici, cu adevărat se deschide dialogul cu sute de oameni.

În competiția oficială de la TIFF se intră mai greu decât la Medicină

În competiția oficială de la TIFF se intră mai greu decât la Medicină – Tudor Giurgiu zice că tu și cei cu care colaborezi vedeți mai bine de o mie de filme într-un an ca să alegeți 12. Cum știi că ai făcut alegerile corecte?

A, nu știi niciodată. Știința asta a selecției de film nu e foarte matematică. Vorbim de lucruri foarte abstracte. Dacă îi dai unui om aceste o mie de filme de care ai pomenit și-i spui să facă o selecție de 12 filme, câte sunt la TIFF în competiția oficială, și dai unui alt selecționer aceleași filme, probabilitatea ca selecția să arate diferit e foarte mare. Intră foarte multe la pachet: experiență de viață, fericire, depresie, proleme, sațietate, disponibilitate… N-are cum să vină nimeni să te certe că de ce ai pus filmul ăla și nu pe celălalt. Un selecționer de film încearcă să construiască, dacă vrei, un desen în covor, cît mai articulat.

Premierele cinematografice autohtone sunt mai numeroase decât cinematografele valide

Cum i-ai explica unui străin, să zicem Ornellei Muti, care va primi la voi Premiul pentru întreaga activitate, că a ajuns într-o țară în care premierele cinematografice autohtone sunt mai numeroase decât cinematografele valide – altele decât alea de mall, zic?

Fiecare țară are anomaliile ei în materie de distribuție de film. În Italia, alergi ca bezmeticul să vezi un film străin în versiunea originală. De cele mai multe ori, îl găsești în versiune dublată, în italiană, lucru care nu se întâmplă în România. Oamenii din lumea filmului sunt obișnuiți, le iau ca pe niște curiozități.

O să învățam să trăim cu AI-ul?

La TIFF.24, AI-ul părea să te înfricoșeze. Te-ai obișnuit între timp, o să învățam să trăim cu AI-ul cum am făcut cu Covidul? 

Păi cu AI-ul trăim deja. Urmăresc toată controversa asta, ultima știre cu Martin Scorsese, care a „endorsat” AI-ul zilele astea și, dintr-o dată, este bubuit de breaslă, pe de altă parte, e apărat… CGI-ul [Computer-Generated Imagery – n.r.] de acum 25 de ani, care era lăudat de absolut toată lumea, ce multe va face, era tot un AI. Sigur, discuția este cum îl folosești și cum îl ții în țarc. Dar cutia Pandorei mi se pare că este deschisă. E, cred, și prea târziu. Din punctul meu de vedere, trebuie să înveți să coabitezi, să extragi ce poate fi benefic.

Te-ai uita la un film făcut nu cu AI, ci de AI?

Asta e o altă discuție și aici sigur că lucrurile sunt din nou fără echivoc. Nu m-aș uita. Adică mi se pare că știi, în momentul în care un text care se vrea artistic, că este scris cu AI-ul, recunoști un film, un videoclip care se vrea artistic și produsul unei mega imaginații și al unei gândiri și mai departe, că este făcut în 27 microsecunde de un AI. Poate că peste 15 ani sau mai devreme nici măcar nu vom mai fi în stare să facem diferența.

Mi se pare că AI-ul, ca orice subiect actual, este un subiect polarizant. Adică nu există alb, nu există negru. Uite, am terminat de citit zilele astea ultimul roman a lui Kazuo Ishiguro, Klara și Soarele. Nu știu dacă l-ai citit…

Nu! Încă nu!

Despre asta este vorba, adică despre această relație dintre om și inteligență artificială și cum vede fiecare dintre ei lumea, pe celălalt, sentimentele. Ishiburo nu dă cu parul nici în oameni, nici în inteligența artificială…  Pe mine, Horia, dacă mă-ntrebi, sunt foarte „ciclozinic” cu povestea asta. Am momente în care-mi vine să dau cu AI-ul de pământ și altele, în care cred că e ceva acolo. Dacă mă întrebi acum, nu aș vrea să văd un film făcut integral de AI. Dar dacă m-ai fi întrebat acum 25 de ani… Și dacă citești o cronică pe care am scris-o eu la Final Fantasy, primul film făcut cu actorii generați pe computer, proto-inteligența artificială…

Există viață după TIFF?

Există viață după TIFF? Ce faci după ce se termină festivalul?

La sfârșitul festivalului, mori un pic. După care revii la viață și trebuie să lucrezi pentru următoarea ediție. La mai puțin de o lună după ce se termină TIFF-ul, începe circuitul festivalurilor importante, pe care orice programator de film nu trebuie să le rateze. ca să fie la curent cu ce se întâmplă în anul ăla și de unde își poate alege filmele pentru edițiile viitoare.

Nu știu cât este acest respiro pe care ți-l poți permite după un festival, probabil undeva la două-trei săptămâni, după care reintri cu pași mici, un festival, apoi încă un festival, până în momentul în care deschizi perioada de înscriere și te trezești peste noapte cu zeci de filme înscrise care trebuie să fie vizionate.

Interviu de HORIA GHIBUŢIU

Foto header: Chris Nemeş

Citește aici și un interviu cu TUDOR GIURGIU: „TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”

CLIN D’OEIL | TUDOR GIURGIU: „TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”