CONOR O’BRIEN (Villagers): “Văd romantismul ca pe un spaţiu în care poți fi aspirațional”
Cunoscută şi apreciată pentru universul său poetic și armoniile Indie Folk, formația irlandeză Villagers va concerta pe 19 iunie 2025 în clubul bucureştean Expirat-Halele Carol şi pe 20 iunie 2025 în cadrul festivalului Rocanotherworld la Iaşi, în turneul de promovare pentru cel de-al șaselea album de studio, That Golden Time, aşa că am profitat de prilej pentru un dialog cu fondatorul acesteia, cantautor-instrumentist-dramaturg CONOR O’BRIEN, câştigător a două prestigioase premii Ivor Novello pentru compozițiile sale, mai ales că, în 2025, se împlinesc 20 de ani de la lansarea single-ului Never Seen/Say This, ce marchează debutul său în Pop culture, ca membru în influenta trupă de Avantgarde-Rock The Immediate, formată cu David Hedderman şi Peter Toomey în perioada în care studia la National College of Art and Design din Dublin.
Conor O’Brien avea să mai trăiască apoi şi o altă aventură muzicală, urcând pentru un timp pe scenă alături de „Björk a Irlandei”, Cathy Davey, înainte de a-şi crea propriul proiect, Villagers, cu care a dobăndit succesul încă de la primul LP, Becoming a Jackal, din 2010.
Muzica lui Conor este greu de clasificat, pentru că are rădăcini formidabil de diverse, de la Nietzsche şi Ennio Morricone până la Joan Didion şi Marcus Aurelius, şi de aceea ni s-a părut interesant să exploram mai în profunzime modul în care se raportează, în general, la artă.
Conor, despre piesa care dă titlul ultimului vostru album, That Golden Time, spuneai că reflectă o tema ce te preocupă mult, romantism vs. realism. Mai putem fi însă idealişti într-o realitate ce pare a nu ne mai aparţine?
Într-adevar, cred că That Golden Time este o piesă aspiraţională într-o oarecare măsură, dar asta fiindcă am simțit niţel că înnebunesc în aceşti ultimi ani, ca mulți alții, cred eu, în tentativa de a înțelege efectul pe care îl are Internetul asupra creierului nostru, văzând oameni pe care îi iubeam și îi respectam odinioară care deveneau treptat mult mai simpliști în felul lor de a raţiona tocmai din cauza asta… la fel ca mine, de fapt, pentru că am început să-mi dau seama că devin atras la rândul meu de anumite moduri de gândire determinate de algoritmi.
Prin urmare, de aici a plecat melodia, însă refrenul său este “Who am I to say?“, așadar ea conţine o anume lipsă de claritate morală ce rămâne îngropată acolo, în muzică.
Personal, cred că ne aflăm într-un moment extrem în istoria lumii în ceea ce privește modul în care identitățile și ideile noastre sunt transformate în marfă.
Este evident că totul a dus la acest punct, dacă ne uităm la istoria “capitalismului târziu”, la evoluţia acestui fenomen, dar, în clipa de faţă, cred că este important să conştientizăm că ni se vând aceste idei de identitate și ideologie ca și cum ar proveni din noi înșine, din sufletele noastre, din însăși ființa noastră, în timp ce, de fapt, noi suntem creaturi eminamente sociale, iar gândirea de grup este extrem de puternică. Iar acum, în era digitală, aceasta e mult mai insidioasă și, cred eu, mult mai bine mascată, adică este mult mai dificil să-ți dai seama când ai un gând propriu și când ai unul care ți-a fost programat.
Pe scurt, cred că trăim într-o realitate foarte, foarte ciudată. Cât despre romantism, ei bine, acesta e un cuvânt mare, dar pentru mine înseamnă muzica și arta. Ăsta e un clișeu, dar este adevărat. Eu văd romantismul ca pe un spaţiu în care poți visa, poți scăpa pentru o clipă de constrângeri și structuri prefabricate și poți fi aspirațional în felul tău de a gândi. Pentru mine, asta e romantism.
Mi-am petrecut primii 30 de ani din viață crezând că știu totul și că voi arăta lumii cum se fac lucrurile… așa am şi compus primele mele albume. Aveam un sentiment extrem de tipul ‘Lumea ar fi mai bună dacă ar înțelege ceea ce înțeleg eu’, însă, în ultimii ani, mi-am schimbat complet această perspectivă și acum sunt constant uimit de oamenii și lucrurile din jurul meu.
Cred cu adevărat că este important să păstrezi acest sentiment de uimire, mai ales în zilele noastre.
Deoarece ai adus vorba de primii tăi ani din viață, ai început să compui de la vârsta 13 ani, dar când ai început să crezi cu adevărat în muzica ta, pentru că ai fi putut rămâne doar un interpret excelent de cover-uri Kinks?
Am avut întotdeauna în mine această obsesie. Fratele meu m-a învăţat trei acorduri la chitară când aveam 12 ani şi chiar în acea săptămână am scris o melodie cu versuri și refrene în middle eight.
Faptul că eram îndrăgostit de muzica de film a fost ceea ce, probabil, a declanșat totul, fiindca ascultam cu nesaţ orice lucrare a lui John Williams sau Danny Elfman… după care, oarecum firesc, am ajuns la Ravel și Debussy, pentru ca, mai tâziu, să mă întorc şi mai mult în timp, până la Wagner.
Întotdeauna m-am simțit complet pierdut în muzică şi, prin urmare, nu puteam să înțeleg – atunci când eram mai tânăr – de ce unii oameni preferau să joace fotbal sau descopereau o muzică ori un film și erau capabili să nu vorbească apoi despre acestea timp de săptămâni întregi. Pur şi simplu, nu înțelegeam de ce oamenii nu se fixau pe aceste lucruri, fiindcă eu eram complet obsedat de atâtea opere de artă și cultură, încât îmi acaparaseră viața.
În cele din urmă, rezultatul firesc a fost să încerc să creez propria mea versiune artistică, să-mi exprim dragostea pentru această lume misterioasă a tonurilor, frecvențelor, ideilor și conceptelor.
La lansarea primului EP Villagers, Hollow Kind, în 2009, spuneai că melodiile tale sunt construite în așa fel încât rămân deschise unor interpretări şi aranjamente variate. Ai păstrat acest principiu în compoziţie de-a lungul timpului?
Da, cred că am încă un sentiment similar în privința asta, pentru că, în opinia mea, muzica și arta pot prinde viaţă în decursul actului de ascultare sau de lectură doar în măsura în care tu, ca autor, eşti capabil să oferi un model configurat astfel încât să rămână deschis. Pentru că, altfel, muzica este doar descriptivă, eventual şi ideologică sau politică, prin faptul că încerci să spui unei persoane cum să simtă, iar pe mine aşa ceva nu mă interesează.
În ceea ce mă priveşte, este vorba despre crearea unui spațiu printr-un cântec, o operă de artă vizuală sau prin cuvinte care să provoace o reacție interesantă în receptor, ceva care să îi deschidă puțin mintea sau să îl invite într-o lume de care să se minuneze.
Referitor la asta, unul dintre albumele mele preferate este Scott 4, al lui Scott Walker, pe a cărui copertă din spate e scris un citat minunat din Albert Camus, care merită să-l parafrazez, pentru că reprezintă ceea ce gândesc acum, și anume… călătoria unui artist este doar un drum lent către acele lucruri care i-au deschis imaginația și mintea în copilărie. În esenţă, asta e părerea mea despre artă.
Încerc mereu să regăsesc în muzică acele prime momente din viața mea, când aveam doi sau trei ani și eram transportat într-o altă lume, deoarece cred că escapismul în artă este foarte important.
Cu cât o operă de artă îți îngăduie să evadezi mai mult din realitatea curentă, cu atât o poți privi dintr-o perspectivă mai obiectivă. De aceea nu-mi place când oamenii mă întreabă despre arta politică, pentru că eu cred o mare parte din aceasta reflectă, de fapt, un mod de a gândi foarte binar și neinteresant, ce contravine principiilor şi misiunii artei.
Cred că arta ar trebui să fie escapistă, melodioasă, schimbătoare, halucinantă, nebună și trăsnită. Nu ar trebui să fie prescriptivă sau, nu știu, îngrădită de toate aceste reguli autoimpuse… este ceva împotriva libertăţii care ar trebui să caracterizeze spaţiul artistic.
Ai început prin a studia engleza și sociologia la universitate. Ce te-a determinat să alegi să te dedici muzicii profesional, nu doar ca un simplu hobby?
Am simțit că eram sortit pentru asta, fiindcă, pur și simplu, nu m-am putut opri, încă de la o vârstă foarte fragedă, să mă gândesc mereu la momentul în care voi avea puțin timp liber ca să mă pot furișa și să termin melodiile la care lucram. Nu simțeam în vreun fel că am ales în mod conștient să fac asta, însă uram mediul academic.
Asta nu înseamnă că nu mă consider foarte norocos că am mers la facultate şi că mi-am terminat studiile la universitate, pentru că am citit multe cărți grozave și mi-a oferit timpul atunci, în tinerețe și la începutul maturității, să experimentez şi alte lucruri, dar urăsc structura de învăţământ, mai ales pentru că am un nivel extrem de ridicat de anxietate în situații de grup… de asta, nu aș fi putut deveni niciodată profesor, de exemplu.
Oricât ar părea acum de ciudat, detest să fiu în centrul atenției. În studenţie, nu mă arătam capabil să fac prezentări sau chestii de genul ăsta, dar dacă aveam o melodie de interpretat, ăla era visul meu şi reprezenta tot ce vroiam eu să fac.
Da, este cam bizar ce zic, dar am multe impulsuri contradictorii în viața mea și toate se învârt în jurul nevoii de a avea propriile piese pe care sa le pot cânta.
Din perspectiva formării tale intelectuale, influențele care se manifestă pe albumul tău That Golden Time sunt foarte eclectice. Care este legătura, de exemplu, între Joan Didion, Nietzsche și Marcus Aurelius?
Cred că toate cele trei persoane pe care le-ai adus în discuţie au în comun faptul că sunt scriitori autentici.
Marcus Aurelius este unul chiar amuzant, ţinând de faptul că a avut o viață marcată de violenţă, adică mi se pare amuzant să-i citești meditațiile și apoi să te gândești la perioada în care a trăit, la poziția pe care a ocupat-o în Imperiul Roman și în ce context complicat s-a manifestat ca filosof.
Pe Nietzsche l-am descoperit abia în ultimii ani, fiindcă deşi prietenii mei din facultate îl citeau încă de pe-atunci, eu nu mă simțeam pregătit şi m-am ţinut departe de scrierile sale o bună bucată de vreme. Abia recent am început să urmăresc linia de gândire a lui Schopenhauer și Nietzsche și, de acolo, înapoi spre stoici și Marcus Aurelius.
În cazul lui Joan Didion mi-e foarte greu să explic, dar ea reprezintă un tip de scriitură pe care eu îl ador, fiindcă reprezintă o modalitate de a injecta propria personalitate subiectivă, fără a lăsa ca asta să preia controlul asupra scrierii într-un fel superficial. Cred că Didion este o maestră în a face observații obiective și briliante despre societate, fără a-și pierde însă caracterul personal, simțul umorului și ludicul pe care le injectează în scrierea ei.
Plus că nu este pioasă şi nu este ipocrită, aspecte deranjante pe care le întâlnesc tot mai frecvent în zilele noastre în literatură… prea mulți oameni scriu texte în care le spun tuturor celorlalți de ce greșesc, iar ei au dreptate.
Cred că, în cazul unor autori precum Joan Didion, nu poate fi vorba de ipocrizie, ci de multă înțelepciune, ceea ce mi se pare foarte interesant.
Care sunt temele sau elementele dintr-o lucrare care îţi pot atrage atenția? Cum alegi artiştii pe care dorești să îi citești, să îi asculți sau să-i vezi? De ce Nietzsche sau Schopenhauer şi nu Kant, de exemplu?
Asta e o întrebare dificilă. Ei bine, nu știu. Pentru că, răspunzând chiar la exemplul tau, îmi place şi Kant, adică i-am studiat toate lucrările la universitate, dar, pe de altă parte, am studiat și lucrările lui Marx, Weber și Durkheim, în fine, toate lucrările din perioada formării gândirii sociale moderne.
Cred că dacă îţi creezi o obişnuinţă de consum în acest sens, un soi de tradiţie, nu poți controla ceea ce te inspiră şi astfel, de multe ori, lucrurile se întâmplă ca simple reacţii.
Uneori aleg cărți scrise cu sute de ani în urmă, despre care cred că definesc mult mai bine realitatea în care trăim acum decât orice scriere contemporană, cel puţin din perspectiva mea, om crescut în Irlanda. Părinții mei ar fi putut fi încadraţi în clasa muncitoare atunci când erau mai tineri, dar când m-am născut eu aparţineau deja clasei de mijloc, iar când am ajuns la 12, 13, 14 ani, s-a întâmplat ceva… Irlanda a devenit brusc bogată.
Practic, am trăit vârsta descoperirii de sine într-o suburbie a Dublinului plină de mașini mari și alte asemenea lucruri care-ţi luau ochii, ce nu existaseră niciodată în țara noastră. Privind înapoi, simt că exista un uriaș abis spiritual, fiindcă oamenii erau foarte concentrați pe bani și bogăție şi atunci cred că eu am reacționat într-o oarecare măsură contra acestui fapt.
Chiar dacă în planul vieţii cotidiene s-ar fi putut spune că sunt o persoană foarte norocoasă, am început atunci să mă retrag în mine însumi, să compun și să încerc să mă detaşez de ce se petrecea în jurul meu, pentru că simțeam că sunt înconjurat de superficialitate și de oameni îmbătați de bani și idei care îi depășeau cu mult… era multă corupție și alte lucruri de genul ăsta în acea perioadă.
În ultimii ani, am citit mult despre Irlanda, cărți de Fintan O’Toole, Donal Fallon și alți istorici irlandezi, pentru că vreau să-mi dau seama unde mă situez în contextul prezent și să înțeleg cum s-a ajuns aici, pentru că vin dintr-o ţară la fel de ciudată ca România din punct de vedere istoric, caracterizată de evenimente istorice foarte specifice, unice şi destul de extreme.
Ca tânăr în formare ca personalitate, poate trăieşti animat de ideea că tu reprezinţi un caz deosebit, un liber cugetător, dar, de fapt, ești împănat cu ideile generației tale și cu istoria care ți-a fost impusă încă din copilărie. Așadar, cred că toate acestea pot influența ceea ce citești, ceea ce gândești și ceea ce încerci să eviți, dar și ceea ce încerci să aprofundezi.
Vorbind de tinereţe, în 2025 aniversezi 20 de ani de la lansarea single-ului tău de debut, Never Seen/Say This, precum şi înregistrarea LP-ului In Towers and Clouds cu trupa de Rock de avangardă The Immediate. Dacă la vremea aia adjectivul tău favorit era “imediat”, care este cel pe care îl preferi acum?
Hmm, adjectivul meu preferat? Melodios, eteric, poate. Uite, diafan este un adjectiv bun, este ca aripile unui fluture. Translucid. Transparent. Nu ca aripile unei molii, creatură pe care am ales-o pentru That Golden Time datorită valorii simbolice a zborului prea aproape de flacără, ca în povestea lui Icar.
În fine, nu știu să-ţi răspund mai limpede, dar cu siguranță nu mai este imediat, mai ales că am realizat că-mi plac lucrurile asociate cu o anumită lentoare în ultima vreme. Dar e mişto că mi-ai adus aminte de asta cu The Immediate… au trecut deja 20 de ani, wow! Cei doi tipi cu care am făcut trupa [David Hedderman şi Peter Toomey – n.r.] sunt încă cei mai buni prieteni ai mei.
Rămânem în aritmetica aniversară, aşa că spune-mi atunci care sunt principalele diferențe între Conor O’Brien din 2025 și cel din 2010, când ai debutat cu LP-ul Villagers, Becoming a Jackal? Au fost schimbări majore în modul tău de a aborda viața, muzica și, în general, arta?
Este precum în cântecul lui Joni Mitchell, Both Sides Now, în sensul că, așa cum ea privise iubirea din ambele perspective, eu pot spune că am privit până acum viața din ambele perspective.
Am avut o perioadă lungă, până în jurul varstei de 30 de ani, în care m-am simțit ca un adolescent, adică, sincer, realizez privind în urmă că aveam o viziune simplistă asupra existenței și o perspectivă edulcorată, aproape de la vie en rose, asupra lucrurilor, cu toate că, în acelaşi timp, era şi destul de cinică.
Viața m-a lovit însă mult mai tare în ultimii 10 ani decât o făcuse vreodată înainte şi cred că ceea ce fac acum este mai degrabă o formă de apărare împotriva nihilismului.
Interesant e că atunci când am lucrat la primele albume Villagers, aproape că idealizam nihilismul şi cred că… evitam viața. Locuiam în perioada aia într-o casă la periferia Dublinului pe care o împărţeam cu iubitul meu de atunci, dar şi cu alte câteva persoane, care, de asemenea, îl cunoșteau pe proprietar, şi trăiam cu toţii, ca într-o bulă, un tip de viață destul simplist, ce nu era foarte deschisă către în afară.
Astfel, multe căi au rămas inaccesibile pentru mine, având această idee simplistă a certitudinii în viața mea – ceea ce poate fi uneori grozav pentru artă, de altfel -, doar că totul s-a destrămat, iar eu am fost expus brusc la lumea reală, din mai multe şi diverse raţiuni personale, iar acum cred că privesc, nu știu, cu mai multă umilinţă la ce mă înconjoară și folosesc arta din motive complet diferite… arta are acum un înțeles complet diferit pentru mine.
Cu alte cuvinte, nu mă mai simt a fi persoana care a compus acel album, Becoming a Jackal. După ce a trecut atâta timp, interesant rămâne însă faptul că, atunci când trebuie să interpretez cântece pe care le-am scris ca… o altă persoană, trebuie să le joc, să le abordez ca pe un rol, adică trebuie să-mi pun o anumită mască.
Partea bună e că astfel încep să învăț din nou lucruri despre mine însumi, pentru că sunt obligat să mă confrunt cu anumite lucruri din propria-mi personalitate dintr-o fază trecută a existenţei mele.
Să vorbim de conceptul lui That Golden Time, un album foarte special, care îmi aminteşte mai mult de Darling Arithmetic, LP-ul tău din 2015, decât de Fever Dreams, lansat în 2021. Ce te-a motivat să lucrezi la acest disc în felul în care ai făcut-o?
Cred că That Golden Time este, de fapt, o privire înapoi cu un aer nostalgic, o visare la un moment din trecut pe care ți-l dorești cu adevărat să fie încă prezent… dar această nostalgie are un twist care o pune sub semnul întrebării.
Acum, la 40 de ani, am o abordare diferită față de amintiri și vise, și asta nu doar din cauza vârstei și a evoluției mele ca persoană, ci și datorită vremurilor în care trăim, iar eu chiar cred că felul discutabil în care controlăm tehnologia şi începem să fim dependenti de aceasta ne afectează modul în care visăm, de fapt afectează foarte multe lucruri.
That Golden Time a reprezentat, într-o anumită măsură, o reacție la pierderea naivității, presupun, în detrimentul unei anumite înțelepciuni aduse de experienţa de viaţă, nu știu, fiindcă aveam foarte multe idei atunci când am intrat în industria muzicală, care au fost în mare parte spulberate treptat, idei despre ființa umană, idei despre motivele oamenilor, despre de ce fac oamenii lucruri, de ce fac eu ceea ce fac şi care sunt motivele mele. Asta rămâne ceva important pentru mine şi, ca artist, încerc să-mi păstrez calea, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu sau cu mine.
Din punct de vedere al procesului de lucru, ai dreptate atunci când spui că That Golden Time este altceva faţă de albumul precedent, fiindcă pe acela îl înregistrasem cu trupa, adică am compus niște demo-uri ciudate pe care le-am lăsat în mod deliberat neterminate, le-am prezentat celorlalţi în forma lor brută și le-am cântat împreună, aproape ca un colectiv de Jazz – de fapt, unii dintre membrii Villagers sunt muzicieni de Jazz -, deci într-un stil foarte liber.
După aceea, m-am întors cu înregistrările în studioul meu, am lucrat destul de mult la ele și, în final, le-am adus înapoi trupei în versiunile prelucrate. Aşa am făcut Fever Dreams, în timp ce albumul acesta e complet opus.
Pentru el, m-am încuiat în micul meu studio din podul casei, am închis ochii și am încercat să-mi dau seama cum arată lumea definită prin toate cuvintele care s-au adunat scrise în ultimii doi ani în caietele mele… am încercat să-mi imaginez lumea în care acestea există.
Plecând de aici, am început să fac demo-uri în micul meu apartament având în minte ideea că le voi duce din nou trupei și vor deveni niște versiuni fantastice ale acestora, doar că, odată ce m-am apucat singur de lucru la ele… nu m-am putut opri.
A fost un an foarte obsesiv, aș spune, iar la final acele demo-urile erau atât de bune încât nu puteam să mă gândesc să le mai arăt şi altcuiva. Am devenit extrem protector cu ele.
Nu știu dacă a fost alegerea corectă, dar ceea ce ascultați este, până la urmă, rezultatul ideilor şi muncii unei singure persoane. Abia la sfârșitul procesului, când eu le-am considerat terminate, am invitat nişte prieteni muzicieni la mine acasă și am înregistrat câteva fragmente, deci That Golden Time este un produs al solitudinii mele extreme… şi nu cred că aș mai putea face asta vreodată, adică aproape că am luat-o razna în timp ce îl realizam.
În clipa de faţă, sincer îţi spun, prefer să stau afară, privind la soare.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header – Courtesy of the artist
