Foto © Florin Ghioca
Credința lui Botond Nagy
„Proorocul Ilie” de la TNB e un spectacol-manifest al credinței că arta teatrală poate schimba lumea în bine
La cald, după premiera văzută la Sala Studio a TNB, am considerat că „Proorocul Ilie” e cel mai puternic spectacol de teatru al momentului. Acum, la rece, după epifania profunzimilor și a francheții punerii în scenă a unui text scris în 1991 de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek, am credința că e spectacolul anului. Ce alt spectacol va avea curajul de a aborda un subiect atât de delicat, în societatea poloneză a veacului trecut, în cea românească de azi și, în general, în orice societate de pe glob în care religia joacă un rol central?
Afirm cu tărie că „Proorocul Ilie” e un spectacol-manifest al credinței în arta teatrului de a schimba lumea în bine. Și, ca să clarific pentru cei care nu trăiesc într-o teocrație deși se comportă ca atare – controversele vor urmări această montare ca o umbră – regizorul Botond Nagy nu desacralizează nimic. Nu blasfemiază. Nu hulește. Nu contestă nici măcar primitivismul omului simplu în raport cu religia. Îl reliefează, da. Îl comentează artistic? Firește, acesta e unul dintre rolurile teatrului.
Marea credință a tânărului regizor este că se poate discuta despre orice, într-o lume în care, în multe locuri, e socotit un păcat de neiertat să cuvântezi pe seama religiei. Această convingere cu valoare de misiune artistică e independentă de credința sa. Ne-o mărturisește chiar Botond Nagy: „pentru mine, credința este poate cel mai intim, mai delicat și sacru moment pe care-l putem avea cu noi înșine. Pentru mine, acest text este o reîntoarcere spre credință, dar mai ales spre credința mea în teatru și de a face teatru”.
În viziunea sa asupra „Proorocului Ilie”, credința e și zidire – se vede din masivul perete transformat în catapeteasmă de o amuțitoare frumusețe, ridicată cu înțelegerea superioară a scenografei Irina Moscu. Și se aude grație vocii fără cusur cu care cântă live o sfântă, precum și datorită studiului, selecției și reorchestrării cânturilor liturgice de către compozitorul Claudiu Urse.
„Proorocul Ilie” e și despre teatru în teatru, ba și despre film în teatru, cu reconstituirea unor scene-cult ale creștinătății, precum cina cea de taină, drumul Golgotei, răstignirea. Botond Nagy face toate aceste lucruri cu sprijinul interpretării creative de către actori a stihurilor – cu rezonanță trimițând la William Shakespeare, să recitim Sonetul LXVI! – admirabil tălmăcite din graiul lui Tadeusz Słobodzianek. Remarcații mei, în câte două roluri (Aylin Cadîr, Lari Giorgescu, Ofelia Popii, Florentina Țilea, Mihai Calotă, Răzvan Oprea) sau în monorol (Richard Bovnoczki, Silviu Mircescu, Vitalie Bichir).
În „Proorocul Ilie”, Botond Nagy exorcizează societatea, extrăgându-i fanatismul, obscurantismul, impostura, lumescul care trivializează sacrul. Îi urez baftă, fiindcă se vor găsi destui care să-l răstignească pentru acest act cultural și sanitar.
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
